STILUL ROMANIC SI GOTIC
Cuprins
Capitolul I.
Introducere in stilul romanic..........................................1
Capitolul II.Arhitectura
romanica......................................................2
Capitolul III.Sculptura
si Pictura........................................................9
Capitolul IV.Introducere in stilul
gotic............................................12
Capitolul V. Arhitectura
in arta gotica.............................................12
Capitolul VI.Sculptura.Pictura.
Vitraliul..........................................18
Capitolul VII.
Concluzii...................................................................22
Bibliografie.......................................................................................23
Capitolul I. Introducere in stilul romanic
În ultimii ani ai sec XI şi în
primele decenii ale sec XII între anii 1060 şi 1140 apar în primul plan al
istoriei o serie de evenimente care vor înscrie istoria Europei pe o nouă
orbită. Este epoca în care sub acţiune unor papi energici şi a unor prelaţi
activi triumfa reforma Gregoriana care epurează clerul, însufleţeşte conştiinţa
creştină şi exalta zelul religios.'Este perioada acelei extraordinare aventuri
care a fost cruciada întâi, deopotrivă explozie a vitalităţii creştine şi
expansiune a Europei. Este monentul în care ordinul de la Cluny atinge sub
stăreţia lui Hugues, cea mai strălucitoare înflorire este epoca artei romanice, artă a pietrei,
epoca unei arte globale care iubeşte misterul, dar care în acelaşi timp
dogoreşte de tot ceea ce este omenesc'.[1]
Societatea umană se găsea în faţa
unei noi forme de viaţă socială ce poartă numele feudalităţii, consecinţă
a slăbirii Imperiului Carolingian sub urmaşii lui Carol cel Mare, a împărţirii
Imperiului şi a invaziilor vikinge şi normande pe continent. Puterea
centrală dispare făcând loc unor forţe locale conduse de conţi, marchizi şi
episcopi cei din urmă concentrând în mâinile lor nu numai puterea spirituală
dar şi cea politica şi militară. Afirmarea ordinelor religioase (benedictina şi
cisterciana) care în sec XI ajung la un prestigiu şi forţa considerabile,
constituie un alt aspect specific epocii. Ordinele călugăreşti controlează tot
ceea ce înseamnă viaţa culturală, creându-se în tot Occidentul medieval o reţea
de circulaţie a ideilor şi formelor aristice. Mănăstirile de la Cluny
(Bugundia) şi Citeaux constituie una din cele mai bine organizate forme de
putere ale Evului Mediu European. De asemenea, pelerinajele cu drumrile şi
staţiile lor constituie un aspect important al propagării unui stil artistic
uniform.[2]
Perioada de gestaţie a primului stil istoric de artă european a
durat aproximativ patru secole, elementele prefigurate apărând încă în sec VII
şi până către mijlocul sec. IX când se constituie caracteristicile
ordonate a unui 'stil'. Denumirea de 'stil romanic' era dată la început modului
de construcţie care pornea de la monumentele romane (modo romano), adică
acelor clădiri care nu erau din lemn ca vechile construcţii barbare ci din
piatră şi cu acoperişuri boltite. Astăzi înţelegem prin stil romanic totalitatea
artei vest-europene din sec. XI şi până în prima jumătate a sec. XII.[3]
Arta
romanică răspundea cererilor societăţii feudale. Că motto al acestei cereri ar
putea fi luată afirmaţia lui Grigorie cel Mare care consideră că arta ar trebuie
să fie ca o Sfântă Scriptură pentru analfabeţi. Operele medievale chiar dau
impresia unor ilustraţii în special ornamentaţia lăcaşurilor de cult. Cert este
faptul că cel mai mare protector al artei devenise clerul, vârfurile de lance
fiind Desiderius, stareţul mănăstirii Monte Cassino, episcopul Bernwald von
Hildesheim şi stareţul mănăstirii Saint Dennis, Sugerius.
Arta
romana ne apare ca o îmbinare între tradiţia aristica autohtonă şi influenţele
bizantine, siriene, mesopotamice, toate acestea în conextul unui anume
'izolationsm ' a Europei medievale. Cat priveşte locul de formare a
stilului apar trei ipoteze: Normandia sau Provenţa (Franţa), Lombardia (Italia)
şi Catalonia (Spania).
Capitolul ii.Arhitectura romanica
Arhitectura romanică şi-a
găsit manifestarea cea mai preganta în edificiile religioase, situate pe rutele
de pelerinaj. Principalele biserici de pelerinaj- în afară de Roma şi
Ierusalim- erau St. Martin din Tours(construită înainte de anul
1000), Biserica abaţiei din Jumieges(consacrata în 1067 în prezenţa lui
Wilhelm Cuceritorul) şi catedralaSantiago de Compostella, toate acestea fiind
depăşite de mareaBiserica a abaţiei de la Cluny, care timp de patru secole a
rămas cea mai mare biserică a creştinătăţii (până la reconstruirea -intre 1506
şi 1626 a basilicii Sf. Petru din Roma).
Însă
înainte de abordarea în profunzime a arhitecturii bisericeşti romanice se impun
câteva consideraţii privind elementele arhitectonice, structurale şi decorative
folosite în epoca romanică:
v Biserica
sala- este o construcţie compusă dintr-un altar şi o singură încăpere
rezervată credincioşilor de formă dreptunghiulară. Adeseori dispunea de o
clopotniţă în partea apuseană deasupra altarului.
v Basilica- este
o biserică cu plan dreptunghiular subîmpărţit în trei sau cinci nave, nava din
mijloc purtând denumirea de nava centrală, celelalte de nave laterale sau
colaterali. Nava centrală se ridică întotdeauna
deasupra colateralilor ca să se poată deschide ferestre în partea
superioară a pereţilor. La capătul estic al navei centrale se
găseşte în altarul principal compus
dintr-o încăpere aproximativ pătrată, urmat de un spaţiu semicircular (absida).
Basilicile mari au un plan mai
complicat alcătuit din mai multe elemente: o încăpere servind drept intrare: nartex; transept-
cu forma navei transversale rezervat unor categorii deosebite. Spaţiul
aproximativ pătrat aflat la încrucişarea navei cu transeptul poartă denumirea
de careu. În jurul altarului prinicpal se afla un coridor-deambulatoriu-
ce servea pentru procesiuni. Altarele secundare erau plasate în absidiole.
Construcţia era prevăzută cu turnuri în special pe faţada de vest şi deasupra
careului. Existau şi biserici cu plan circular, polilob sau poligonal
dar, formă de basilica are un loc predominant.
Din
punctul de vedere al elevaţiei (construcţiei în înălţime) se constată
următoarele elemente: coloana de inspiraţie antică se prezintă mai
greoaie şi mai simplă la începutul perioadei romanice şi mai suplă la sfârşitul
epocii. Când coloana este alipita (adosata) în perete şi nu mai apare decât o
parte din ea se numeşte coloana angajată. Coloana este înlocuită uneori cu
un stâlp care se prezintă ca un suport prismatic cu secţiune pătrată sau
dreptunghiulară care în loc de capitel poarta ocornisa. Când stâlpul este
adosat în perete formând doar o uşoară ieşitura -rezalit- se
numeşte pilastru. Arcurile care leagă un rând de coloane sau de stâlpi
poartă denumirea de arcade, cele romanice fiind întotdeauna semicirculare,
în perioada de trecere spre stilul gotic apărând arcurile frânte cu
vârf ascuţit.
Unele
biserici în interior, deasupra navelor laterale sau deasupra nartexului un etaj
deschis cu arcade spre navă centrală: tribunele , iar când sunt
foarte strâmte poartă denumirea de galerii . Cum arcadele
galeriilor sunt grupate câte trei, arcada de mijloc fiind uneori mai mare ,
galeriile se numesc triforii.
Bisericile
romanice mai vechi erau acoperite cu o şarpanta din lemn, înlocuită mai târziu
cu o boltă de piatră sau cărămidă de formă cilindrică denumită boltă în
leagăn sau boltă în cruce rezultat din întretăierea a
două bolţi cilindrice cu raze egale. Aceasta din urmă nu putea fi construită
decât pe un spaţiu pătrat sau aproximativ pătrat. Pentru a uşura construcţia
unei bolţi în cruce şi pentru a mări rezistenta se întretăiau muchiile
diagonale cu nervuri numite ogive (care vor deveni caracteristice
stilului gotic) care se sprijină pe pilaştrii, coloane angajate sau stâlpi, dar
şi pe nişte umeri de piatră prinşi în perete denumite console.
Cupola (calota) era construită
în mod firesc deasupra unui spaţiu circular, dar se folosesc cupole şi peste
încăperi pătrate folosindu-se elemtente de racord că trompa (un
jumătate de con dispus la colţul pătratului) sau pandantivul (pandanta),
element constructiv creat de artă bizantină. Ferestrele romanice erau
încoronate de un arc semicircular, care putea fi simplu
sau geminat (împerecheat). În funcţie de numărul de deschideri,
arcurile puteau fi trifore, cvadrifore etc.[4] Un
element esenţial este portalul având stătui în basorelief, iar în centrul
frontonului era plasată o fereastră sub formă de cruce sau rotundă
denumită oculus, element constructiv preluat de artă gotică sub denumirea
de rozasa.
De
remarcat influenta mediului ambiant asupra arhitecturii romanice,
determinându-i anumite particularităţi regionale. În regiunile nordice
(Anglia)-unde cerul este mai mult timp acoperit, deschiderea ferestrelor este
mult mai mare pentru a permite să intre cât mai multă lumină zilei; în
regiunile sudice însă ferestrele sunt mult mai mici pentru a împiedica
pătrunderea masivă a luminii. De asmenea în aceste regiuni acoperişurile sunt
mult mai joase şi mai plate, în timp ce în regiunile nordice cu ploi şi zăpezi
abundente acoperişurile sunt mult mai înalte şi mai ascuţite.
Clopotniţele
şi turnurile capătă o importanţă deosebită în arhitectura
romanică. Tradiţia turnurilor - lanterna carolingiene s-a transmis şi
epocii romanice dintr-o necesitate practică impusă de slabă iluminare a
bisericilor romanice, ferestele fiind mici şi rare. În cazul bisericilor cu
absida nava centrală primeşte lumina de la navele laterale; singurul element
constructiv care era prevăzut cu ferestre era absida care lumina astfel
deambulatoriul. Clopotniţele sunt de obicei plasate în mijlocul
edificiului. Multe biserici nu au decât un turn-clopotnita plasat lateral (în
special cele din sec. X). Bisericile mari- cele din Normandia de exemplu- au
adesea turnuri care încadrează faţada şi un turn central la încrucişarea
transeptului cu nava; altele au două turnuri pe braţele transeptului şi unul pe
faţada. Catedrala din Worms are pe fiecare braţ ale celor două transepturi
câte un turn lanterna, deci în total şase turnuri. Însă marea majoritate a
bisericilor romanice nu au decât un singur turn la intersecţia transeptului cu
nava. Forma turnurilor este diferită: cu baza pătrată sau octogonale la nivelul
acoperişului sau cilindrice în întregime ori numai în partea superioară. Toate
turnurile- clopotniţă sunt construite fie pe pereţi plini, masivi, fie pe
arcade care uneori formează un nartex. Uneori parterul nu comunica cu
exteriorul, caz în care clopotniţă poate deveni turn de apărare sau, în timp de
pace parterul clpotnitei poate servi drept capela sau baptisteriu.
O
'revolutie' în arta romanică reprezintă înlocuirea şarpantei de lemn (din cauza
predispoziţiei către incendii) cu bolte. Dacă sarpanta-mult mai usoara-
exercita o presiune vertivala asupra pereţilor, boltă şi arcul ei exercitau o
presiune oblică asupra pereţilor care trebuiau întăriţi prin contraforţi
incorporaţi în zid la care se adăugau o serie de pilaştrii şi arcade puternice
care, modificau dezavantajos întreaga spaţialitate: se reducea luminozitatea
din cauza grosimii zidului, pe de altă parte creându-se şi o serie de avantaje
întrucât bolta sporea acustica edificiului (interesantă este în acest sens
inovaţia artiştilor romanici care au încastrat în ziduri vase acustice, mărind
astfel rezonata clădiri).[5]
Toate
aceste inovaţii constructive serveau unui singur scop: să ofere comunităţii un
loc unde poate veni în contact cu forţele supreme. Dumnezeirea nu era ascunsă
de privirile oamenilor că în Egipt. Oamenii credeau că în timpul slujbei
religioase, Divinitatea se afla invizibilă între ei. Spre deosebire de biserică
bizantină, cu concepţia ei simbolică despre serviciul divin, în
catedrala romanică prezenţa lui Dumnezeu era concepută mult mai 'ad
litteram'.[6]
De remarcat corelaţia dintre
arhitectura extrioara şi interiorul bisericii fapt care subliniază sinceritatea
concepţiilor vremii. Acum spaţiul are din nou o însemnătate mult diferită faţă
de artă romana sau bizantina, luând aspectul unui corp închis înconjurat de
mase de piatră. Spaţiul se condensează devenind impenetrabil ca piatra
manifestându-se pregant specificul gândirii medievale: încercarea de a da
spiritualului şi misteriosului o expresie materială, palpabilă.
Stil
aflat într-o permanentă (r)evoluţie, romanicul s-a definit prin mai multe şcoli
de creaţie regionale, fiecare imprimându-şi trăsăturile proprii. Fără
îndoială, Burgundia este regiunea care a influenţat decisiv evoluţia stilului.
Bisericile burgunde care se remarcă prin perfecţiunea formelor, ritmul uniform
şi aspectul închegat care îşi găsesc reprezentarea supremă în biserica
mănăstirii benedictine de la Cluny.Ineputa în 1088 a fost terminată 20 de ani
mai târziu, dar a trebuit să fie reconstruită între 1125-1130 din cauza
prăbuşirii bolţilor. Edificiul era compus dintr-o enormă nava centrală strânsă
între patru nave laterale, două transepturi (ambele de partea absidei) între
ele fiind plasat corul dreptunghiular. În spatele corului se afla absida
cu deambulatoriul şi cinci capele radiante. Lungimea bisericii de la intrare de
la intrare până la absida (inclusiv nartexul adăugat în 1220) era de
188 m, înălţimea bolţii de 30 m iar grosimea zidurilor în zona cea mai de sus
de 2,30 m. Caracteristic era existenţa a trei etaje suprapuse, marcate în
exterior perin trei rânduri de stâlpi legaţi cu zidurile principale
printr-un sistem de arcuri. Azi există doar un fragment de navă şi o porţiune
din transept restul fiind distrus în timpul Revoluţiei din 1789. Alte biserici
reprezentative ale şcolii burgunde sunt Saint Benoit sur Loire, Orcival şi Paray-le-
Monial.
'Concurenta', reprezentată de
ordinul de la Citeaux- cistercienii- se remarcă prin simplitate şi
orizontalitate. Biserica Sf.Magdalena nu are decât două etaje: unul
cu stâlpi cruciformi care despart nava centrală de navele laterale,
împodobiţi cu semi-coloane angajate şi un alt etaj unde sunt ferstrele care
luminează nava centrală.
Scoala
din Normandia se caracterizează prin simplitatea extremă a compoziţiei şi prin
formele calme (Bisericile din Caen şi Boscherville). Repezentativa pentru
stilul normand este Basilica din Jumienges, dedicată Maicii Domnului.
Planul ei este simplu: o navă centrală flancată de două nave laterale şi un
transept, un cor, o absidă principală şi alte două abside pe aripile
transeptului. Cu toată simplitatea, aceasta 'scoala' va avea un rol
imens în propagarea formelor arhitectonice romanice: odată cu cucerirea
Angliei, normanzii transmit acestei regiuni sistemul de construcţii
experimentat de ei, arhitectura engleză de acest tip devenind varianta cea mai
impunătoare a romanicului, cunoscut în Marea Britanie că 'stilul normand'.
Exemplul specific este Catedrala de la Durham; faţada prezintă două turnuri ,
planul are trei nave separate de pilaştrii foarte masivi alternativ cilindrici
şi compuşi. Interiorul este împărţit în trei zone: arcadele, tribună şi galeria
cu ferestre. De-a lungul navelor apar arce încrucişate. Catedrala de la Durham
ca şi cea din Lincoln sau Ely reprezintă de fapt o originală îmbinare a
elementelor saxone (capiteluri simple, coloanele împodobite cu caneluri
răsucite, încrucişate sau frânte) cu cele normande, subliniind faptul că
'arhitectura engleză a urmat acelaşi drum ca şi sistemul monarhic: năvălitorii
normanzi nu au refuzat tradiţiile locale'.[7]
Scoala
de la Provence era în contact direct cu cea normanda mai ales din cauza
puternicei moşteniri clasice care a persistat de-a lungul Evului Mediu.
Bisericile erau de obicei unicelulare cu o singură navă de forme şi proporţii
clare şi simple. Şcoala de creaţie de la Ile-de -France din sec. XII, însemna
de fapt perioada de trecere la un nou stil constructiv: goticul.
În
Germania, arta romanică este tot atât de timpurie ca şi în Franţa, însă va avea
o viaţă mai lungă decât în alte părţi ale Europei- până în sec XIII. Elementele
constructive specifice derivă din stilul carolingian - ottonian
dar şi cu influenţe lombarde. Arta monumentală germana rămâne sub
semnul clar al autorităţii imperiale, marii iniţiatori de construcţii fiind
împăraţii şi consilierii lor. Dincolo de aspiraţia spre grandios şi
impresionant, arhitectura romanică germană se defineşte prin zidurile netede,
acoperişuri plate, o severitate deosebită a formelor, simple, clare,
puternice. O evoluţie continuă se poate observa în arhitectura germană: dacă
în bisericile de la începutul sec. XI cum ar fi Sf.Mihail din
Hildesheim se mai pot observa influenţe carolingiene, spre finele sec. XI şi
sec. XII în special în zona Renania are loc o apropriere de stilul francez.
Catedralele din Köln, Bonn, Koblenz impresionează prin monumentalitate şi un
caracter cubic al formelor. Cele mai impresionante construcţii romanice din
Germania sunt: Catedrala din Speier, construită în ultimele decenii ale
sec:XI cu o navă centrală înaltă de 52 m lată de 13,50 m, acoperită pe toată
suprafaţa cu o boltă în cruce; Catedrala Gross-St.Martin din Köln cu
un turn foarte masiv la încrucişarea transeptului cu nava, flancat
la cele patru colţuri cu alte patru turnuri octogonale, precum şi Domul
din Limburgcu şapte turnuri. Aceste edificii erau menite să simbolizeze forţa
şi grandoarea imperială (chiar şi cele construite în sec.XIII când, în
celelalte părţi ale Occidentului medievale se impusese stilul gotic).
Din
Franţa stilul romanic pătrunde şi în Spania, unde a absorbit şi influente maure
în special în zona Castiliei şi Aragonului. Ca stil, romanicul spaniol se
caracterizează prin origianlitatea întrepătrunderii diferitelor influenţe: cele
arhaice prezente prin distibutia simplă a spaţiului şi a maselor arhitectonice,
pereţii fiind lipsiţi de ornamente în relief pronunţat, influenţe maure prin
perferinta pentru arcul în potcoavă în locul celui romanic rotund. Aceste
elemente se regăsesc nu numai în arhitectura romanică spaniolă incipientă,
exemplele cele mai specifice fiind: San Vincente din
Avila, Catedrala veche din Salamanca, dar şi marele sanctuar de
pelerinaj de la Santiago de Compostella exemplul cel mai
specific de arhitectură romanică de tip spaniol. Începută în 1075 şi terminată
în 1140, edificiul de la Compostella are 130 m lungime, cu transeptul împărţit
în trei nave cu tribune şi absidiole, cupola la încrucişarea transeptului cu
nava centrală, deambulatoriu cu cinci capele laterale iar nava centrală este
acoperită cu o boltă cilindrică şi arce transversale. Un alt monument romanic
impresionant al Peninsulei Iberice a fost Catedrala de la Pamplona,
distrusă din păcate. Alte biserici remarcabile sunt San
Isidor din Leon unde se află mormântul lui Ferdinand I al Castiliei
şi, Catedrala de la Jaca care reproduce de fapt pe cel de la Leon cu
trei abside în trepte şi trei nave ritmate de stâlpi slabi şi puternici în
alternanta.
Italia
urmează o cale seprarata bazată pe tradiţia antică (în Lombardia şi Toscana)
dar şi pe legăturile cu lumea musulmană, normada şi bizantină. Pentru 'scoala'
lombarda reprezentativ este Domul din
Milano. Edificiul cuprinde un atrium imens, de o suprafaţă
egală cu inetriorul basilicii, cu plan rectangular,. înconjurat de portice pe
cele patru lături: pe latura frontală de intrare se suprapune drept faţada un
portic lung, galerie deschisă unde au fost deschise singurele ferestre care
luminează interiorul basilicii (nu există ferestre laterale). Caracteristic
şcolii lombarde este accentul pus pe scheletul construcţiei, prefaţând parcă
goticul.
Scoala
toscana este mult mai clasicizanta, evocând tradiţia basilicilor paleocreştine.
Cu un spirit intelectualist şi cu un marcat simţ al măsurii şi clarităţii,
toscanii s-au exprimat în formă clasicista a unei arhitecturi ce tinde spre
proporţii şi un ritm al suprafetelor[8]. Baptisteriul
din Florenţa cu un plan octogonal, având pe fiecare latură arce octogonale
semicirculare, cu coloane de granit şi pilaştrii de marmură, cu o cupolă având
diametrul de 25 m, acoperită cu mozaicuri având în centru figura gigantică de 8
m a lui Christos, reprezintă una din momunemtele romanice italiote cele mai
plastice. Varianta pisana a acestei orientări este un complex monumental unic
prin unitatea stilistică, denumită pe drept cuvânt Prata dei miracoli
(Pajiştea cu minuni) ce cuprinde: Domul din mamura ,cu un
plan basilical în cinci nave (nava prinicpala având lăţimea de 45 m
şi înălţimea de 31 m), transeptul cu trei nave,cu plafonul, şarpanta şi
galeriile aflate de-a lungul navei centrale divizate în
arcade;Baptisteriul cilndric (o formă oriental-bizantina), înalt de 55 m
cu diamterul interior de 35 m şi diametrul cupolei de 18 m, înconjurat de
logete şi arcaturi; turnul inclinat-inceput în 1173 şi terminat în sec XIV
cu o înălţime de 55m (şi înclinaţie de 4,27 m de la verticală), unde apare
aceeaşi temă a galeriilor.
Reprezentarea
cea mai evidentă a influenţei bizantino-musulmane se găseşte la
Veneţia: Basilica San Marco(construită între 1063-sec. XII) a fost
realizată de meşteri bizantini, reproducând în structura biserica Sf. Apostoli
din Constantinopol: plan în cruce greacă, cu o cupolă în centru şi alte cupole
mai mici pe fiecare braţ care sunt împărţite în trei arce, acoperite de bolţi
cilindrici cu deschiderea maximă de 11 m.
Un
interesant aliaj al influenţelor romano-normande cu cele oriental-bizantine
prezintă Sicilia. Domul din Monreale, fără cupolă şi transept, are un
sanctuar de tip biznatin, cu faţada între două turnuri masive, cu baza pătrată
şi trei nave (cea principală având 102 m lungime), terminate în absida iar
plafonul este în şarpanta cu grinzi pictate şi stalcatite în stil arab.
Din
punctul de vedre al arhitecturii civile reţin atenţia castelele,
expresii ale dreptului forţei şi ale simţului practic. Famrecul deosbit al
acestor castele constă în aceea că corespund întru totul scopului lor
principal- adică oferă în cazul uni asediu, apărare sigură împotriva atacurilor
şi ajuta asediaţilor să reziste cu succes asalturilor. Construite pe un povârniş
înalt, locul special unde era aşezat impunea adoptarea unui plan neregulat
pentru perspectiva construcţiei Castelul era împrejmuit din toate părţile cu un
sunt adânc şi ziduri ianlt şi netede alcătuite din blocuri de piatră. La
colţuri era dispuse turnurile, legate între ele dar în acelaşi timp
independente, în aşa fel încât cucerirea unui turn nu însemna neapărat
pierderea castelului. Intrarea în cetate era fortificata de un pod care se
putea ridica iar poarta, îngustă, era flancată de două turnuri. (). Miezul
castelului era alcătuit dintr-un donjon, care slujea asediaţilor ca un ultim
refugiu. Arhitectura exterioară era de obicei simplă fără faţade somptuoase sau
ornamentica. Aşa cum consideră Alpatov, caracteristicile generale ale stilului
arhitectonic romanic erau relativ slab conturate în castelele fortificate.
Totuşi ele impresionează atât prin tenhinca construcţiei cât şi prin grandoare.[9]
Capitolul III.Sculptura si Pictura
Sculptura se prezintă ca un auxiliar de prim ordin al arhitecturii
romanice. Sculpturii decorative îi revine sarcina de a împodobi capitelurile
coloanelor, ale stâlpilor, pilaştrilor din interior. Modelurile de capitel la
început se prezintă forme simple şi grosolane deşi uneori prezintă elemente
decorative florare. Mai târziu, a fost preferat capitelul corintic care a stat
la baza unor noi combinaţii. În cursul sec XI se va elabora un capitel
specific: cel cubic pe care îl întâlnim în cripta Catedralei din Speyer.
Sculptura a avut o evoluţie mai
lentă dar mai originală. În orice caz, practică antichităţii târzii, lăsase
meşterilor romanici două procedee pentru repartizarea şi organizarea statuilor
pe o clădire indiferent dacă este vorba de o faţadă sau de o absidă:
incastrarea în zid a unor figuri izolate şi a unei frize; aşezarea în relief
sau sub arcade a unui personaj. 'Pe de altă parte însă pe fondul regresului
artei antice târzii din cauza ostilităţii creştinismului pentru formele
plastice considerate a fi expresii a unei culturi păgâne a făcut că
interpretarea plastică a unei figuri să
fie o problemă care i-a obligat pe meşteri să o ia de la capăt '. [10]Este
deci de înţeles de ce primele figuri sculpturale au fost diforme şi abia la sfârşitul sec XI,
formele încep să se limpezească şi a apărut preocuparea meşterilor de a
transpune în piatră desenele liniare.
Odată regăsite modelele artistice, se va ajunge la o descătuşare a plasticii
figurative mai ales în Franţa şi Burgundia. Se poate observa o predilecţie
pentru volumul plastic al figurilor care prin renutare la abstactizarilor
simbolice va ajunge la o redare fermă şi directă a realităţii. Chiar dacă
meşterii romanici fac apel la reprezentările monstruoase ale bestiarului mitic
de sorginte orientală (mai ales în capiteluri), realismul gesturilor şi
dinamica redări da un farmec aparte sculpturii romanice situată undeva la
graniţa dintre naivitate şi realism grotesc. Mişcările sunt impetuoase ce
reflectă profunde tensiuni psihice. De fapt ceea ce dă aspect realist
sculpturii romanice este redarea trăirii (spirituale) intense şi a pasiunii
spirituale.
Este interesant de urmărit
împrumutul de motive zoomorfe din arta orientală: oamenii romanicului
pierduseră contactul direct cu animalele (în special cu cele exotice) în aşa
fel încât la un moment dat acestea devin întrupări ale forţelor malefice: de
aici reprezentările diavolului cu coarne şi copite sau reprezentări monstruase
de animale care devorează pe păcătoşi. Aceşti monştrii groteşti nu pătrundeau
în biserica dar acopereau zidurile bisericii pe dinafară. Chiar şi în
reprezentările sfinte animalele îşi găseau locul în teme cu ar fi Daniel în
groapa cu lei sau vedeniile despre monştrii ale profetului Ezechiel.
Sculptura ronde-bosse este din nou
folosită în plastică romanică, după un mileniu de repaos. Explicaţia este
simplă:noţiunea de statuie era legată de reprezentările păgâne şi abia odată cu
începuturile venerării relicvelor (sec X-XII) plastică ronde-bosse va fi
aplicată pe baze noi, când diferitelor părţi ale corpului unui anume sfânt se
sculpta şi restul corpului De exemplu capul despărţit de trup al unui sfânt
oferea prilej pentru sculptarea unui bust.
Se remarcă printre statuile
romanice una care devine programatica pentru artă statuară ronde-bosse:Christos
călare pe asin.
Ca şi
statuile romane şi această operă sculpturala nu era concepută să fie privită
dintr-un anumit unghi.
Marea 'revolutie' va fi adusă de
şcoală italiană, care căutând noi forme de exprimare se va orienta către
moştenirea antică dar şi către lumea bizantină. Meşteri că Vigilemo
(Vigilemus), Maestro Nicolao şi Giuliamo di Verona şi mai ales Benedetto
Antelami (1150-1230) au folosit aceste influenţe la maximum dând valenţe noi
sculpturii romanice: figurile sunt mai proporţionate (deşi mai îndesate şi mai
voluminoase), fluxul e mai liniştit. Acum se creează -mai ales în operele lui
Antelami, aflate la baptisteriul din Parma- primele statui ronde-bosse din
sculptura romanică. Un alt element evolutiv este apariţia pe lângă redările
religioase şi scene de viaţă laică, realist redate (sculpturile faţadei
catedralei de la Ferrara).
Pictura
romanică -in special cea murala- deşi s-a păstrat în multe locuri, se afla în
stări de degradare destul de avansate şi din cauza tehnici picturale: dacă
fondul a fost zugrăvit în tehnica al fresco (pe tencuiala umedă)
completarile-de exemplu nuanţele de lumini- au fost adăugate al seco (pe tencuiala uscată) şi cu timpul
acestea s-au scorojit.[11]
Dincolo de acest aspect tehnic, caracteristicile picturii romanice se definesc
prin înfăţişarea sugestivă a acţiunii, vioiciunea figurilor, tendinţa de a
sublinia prin exagerări anumit gesturi, făcându-le mai evidente (exempu tipic
fiind frescele de la Oberzell a mănăstirii Sf.Gheorghe). Direcţia italiană este
'dirijata' de mănăstirea Monte Cassino a cărei influenţe se pot simţi şi în
redările picturale al Basilicii Sf. Petru din Ferentilo, caracterizat printr-un
stil mai naiv, mai hieratic, cu expresii tipizate, influenta bizantina fiind evidenţa.
De altfel în cursul sec XII meşterii bizantini se manifestă tot mai pregant,
lor datorându-se o serie de opere mai însemnate din Sicilia.
Scoala franceza, exprima poate cel
mai bine bogăţia imaginativă a picturii romanice. Linia are un rol decorativ
expresiv, la care se adăugă contrastele de culori şi efecte obţinute prin
petele de culoare pe suprafeţele albe. Picturile de la Vieq, Montmorillon şi în
special Montoire co o redare dramatic-inflacarata a Mântuitorului, prin forţa
dramatică, rigoare şi expresivitate constituie cel mai elocvent contrast cu
calmul hieratic al artei bizantine contemporane.
Pictura miniaturală romanica
prezintă câteva valenţe particulare caracterizate printr-o anume naivitate în
redare. În Chemarea celei de-a patra
trambite-ingerul e redat în profil, iar vulturul are aripile întinse ca în
pictura egipteană. Figurile nu sunt legate între ele, însă sunt aşezate
simetric ca nişte hielogrife. Deşi reda o scenă apocalitica miniatură nu are
nimic mistic sau înspăimântător.
Asemenea
caracteristici găsim şi la Tapiseria din Bayeux care reda cucerirea Angliei în
1066, care reda simplist dar real campania lui Wilhelm Cuceritorul.
Capitolul IV.Introducere in
stilul gotic
Spre
deosebire de artă romanică, creată şi dezvoltată în mediul monastic, arta
gotică este preeminent urbana "este prima formă de manifestare a unei
culturi general-europene, orăşeneşti şi moderne".[1]
Este epoca în care intervin o serie de schimbări în mentalitatea umană centrate
mai ales în jurul problematicii realităţii care poate apare în noţiuni generale
sau/şi în obiecte individuale, impunându-se concepţia acelora care considerau
noţiunile generice ca fiind construite exclusiv pe raţiunea umană. Pe de altă
parte are loc o teoretizare a tehnicii creaţiei artistice, artistul un loc şi
un rang bine definit în societate iar tehnica progresivă proprie goticului îl
elibera de problema dogmei caracteristice artei bizantine şi romanice.
Denumirea de "gotic" la
început avea un sens peiorativ de "barbar" exprimând convingerea
subiectivă a ideologilor artei de după Renaştere care considerau că numai
arhitectura derivată din ştiinţa artiştilor lumii vechi este logica şi
armonioasă. Goticul era considerat un rezultat al unor tradiţii bazate pe
ignoranţă şi pe lipsa de adevărata ştiinţă arhitecturală .[2]
Capitolul V. Arhitectura. IN ARTA GOTICA
Ca şi în cazul romanicului,
arhitectura este forma supremă de manifestare a goticului însă sculptură şi
pictura gotică au o independeta (şi un impact) mai mare decât în romanic.
Arhitectura gotică a fost urmarea logică a nevoii, simţită pretutindeni, de a
se ajunge la mai multă lumină şi la mai mult spaţiu sau "mai bine zis a
fost încercarea stăruitoare de a compune un basm frumos într-o ambianţă prea
brutală pentru a putea fi suportată fără un derivativ spiritual".[3] Aşa cum
s-a precizat mai înainte, Renaştere (dar şi mai târziu) a existat un curent
puternic de negare a valorilor artei gotice. Cel mai elocvent exemplu în acest
sens era Giorgio Văsari, celebrul arhitect italian şi unul dintre cei mai
cunoscuţi discipoli ai lui Michelangelo care se exprimă în termenii următori:
"Aceşti Goţi, aceşti barbari care nu cunoşteau nimic din tradiţia
adevărată şi-au creat un stil al lor, care se rezumă la un haos de săgeţi,
turnuleţe ornamente caraghioase şi adaosuri de prisos, din care frumuseţea
clasică, simplă este cu totul înlăturată".[4]
Un loc comun în analiză comparativă
a celor două stiluri este afirmaţia că de obicei o biserică romanică este
scundă, greoaie, masivă, săracă în elemente decorative iar o biserică în stil
gotic are o structură complicată cu aparentă uşoară şi aeriană cu un interior
bine luminat cu o evidentă tenta spre verticalitate. Definiţia - deşi în linii
generale concordă cu cele afirmate - nu poate fi absolutizata de vreme ce
bisericile romanice pot avea o structură mai complicată, bine luminate cu
ornamentica bogată pe de altă parte există şi biserici gotice cu un plan simplu
şi ornamentica sărăcăcioasă.
Catedralele gotice prin volum şi
înălţime le depăşesc cu mult şi pe cele mai mari catedrale romanice;
"privirea nu se loveşte de forme masive aflate în penumbra ci îmbrăţişează
dintr-o dată întregul spaţiu fiecărei
părţi a unei biserici romanice îi revenea în esenţă o anumită funcţiune:
pereţii interiori separau navele, între ele, colanele şi pilaştrii sprijineau
pereţii, arcurile reuneau sprijinele. Întreaga construcţie este alcătuită din
elemente individuale, în catedrala gotică, însă toate elementele se afla în
diferite corelaţii: arcurile nu reunesc numai sprijinele, ci şi iau parte şi la
tendinţa ascendenta dominantă şi încadrează cele mai felurite perspective în felul cum a fost concepută construcţia
arcadei se oglindeşte intenţia din ce în ce mai accentuată a culturii medievale
de a ţine seama de factorii psihologici în vederea realizării telurilor ei
ideologice".[5] În
general arta gotică se poate defini că 'arta ogivei' fiindcă arcul în ogiva
este baza acestui stil arhitectonic. Marea inovaţie a fost aşezarea bolţii pe o
încrucişare de ogive pe armatura de nervuri diagonale de sub bolta care porneau
de la naşterea arcelor frânte. Bolta deci sta pe un schelet de nervuri care
preiau o mare parte din sarcina bolţii şi o convertesc în apăsări care se
propagă prin planurile verticale ale nervurilor. Deci presiunea nu se mai
exercita pe segemente ci se localizează spre punctele de rezistenţă. Arcul
frânt reduce apăsările verticale permiţând reducerea grosimii zidului; greutatea
bolţii se descarcă pe contraforţii zidului exterior, acesta fiind sprijinit pe
arc-butanti degajaţi de ansamblul construcţiei susţinând pereţii navelor
laterale şi înălţaţi deasupra acestora. Arcul-butant echilibrează apăsarea
laterală a bolţii de piatră, opunându-i o apăsare inversă tocmai în punctele
unde presiunea bolţii este mai puternică. Acest lucru permite ca zidurile să
fie înălţate cât mai sus, să le dea o mai mare stabilitate şi să deschidă
ferestre mari în nava centrală. Datorită acstor inovaţii tehnice, catedralele
gotice capăta o măreţia impresionantă, determinată de: spaţiul imens al
interiorului, rezultat al dimensiunilor enorme ale unor construcţii (în timp ce
la cea mai mare construcţie romanică, biserica de la Cluny, nava are 30 m înălţime,
Catedrala Notre-Dame din Paris are 34 m înălţime, şi nu este cea mai înaltă).
Liniile
ascendente vericale, care predomina.
Toate liniile gruprurilor de coloane se pierd în partea de sus şi, interiorul
scăldat de lumină având în vedere faptul că nu mai era nevoie de ziduri groase
care să susţină greutatea construcţiei, permiţându-se deschiderea de ferestre
mari.[6]
Catedralele gotice prin turnurile
lor avântate şi portalurile splendide,fac deja pe dinafară o impresie
deosebită, însă impresionează mai puternic prin interiorul lor prin spaţiul
aerian imaterial, în care privirea nu se loveşte de forme masive.
Bineînţeles că şi în cazul
goticului există o serie de caracteristici regionale: în Anglia bisericile se
disting prin grosimea şi policromia zidurilor, prin abundenta elementelor
decorative, care în faza stilurilor 'decortativ'si 'perpendicular' acoperă
întregul plafon. În Germania, tipic este aceea Hallenkirche ('biserica
hala')-cu navele de înălţime egală. În Italia, bisericile nu prezintă diferenţe
mari între navele centrale şi laterale, frecvenţe fiind motivele orizontale
care reduc verticalitatea clădirii.
Apărută în Franţa[7]
prima construcţie gotică datează din 1130 din zona Parisului, dar şi în cazul
acestei ţări decalajele sunt destul de mari de vreme ce marile catedrale din
Paris şi Poitiers încep a fi construite în 1163 iar o mulţime de catedrale
romanice încep a fi construite prin sec XII în acelaşi timp cu catedrala din
Chartres. Întrucât arhitectura gotică abundă în exemple spectaculoase de
mărgăritare arhitectonice în continuare ne vom opri asupra câtorva dintre
reprezentările cele mai spacifice: Saint-Denis, Notre-Dame din Paris, Chartres,
Reims, Amiens şi Bourges. Saint Denis
construită la mijlocul sec XII reprezintă o operă 'experimentala' de vreme ce
este prima biserică ce foloseşte masiv arcele ogivale folosite mai ales la cor.
Construcţia are o direcţie Est-Vest iar zidăria se prezintă a fi încă masivă şi
cu bolţi în stil romanic. Notre-Dame din Paris, construită între 1163-1330 a
rămas cu turnurile faţadei neterminate. Spaţiul interior este de 5500 metri
pătraţi, lungimea 130 m. Reprezentanţă a stilului radiant a arhitecturii
gotice, Notre-Dame reprezintă o creaţie propagandistică referitoare la ideologia
autorităţii centrale. Remarcabile sunt cele trei registre compoziţionale: al
portalului, a frizei şi a turnurilor. Deşi este considerată a fi o biserică
gotică prin excelenţă există totuşi elemente romanice observabile mai ales pe
faţada clădirii. Interiorul catedralei 'este demn de exteriorul ei. El reda
impresia imensităţii, deşi proporţiile clădirii nu sunt excesive'[8].
Şi aici există trei registre: primul la înălţimea arcelor sprijinite pe
coloane. Al doilea etaj este format dintr-un triforium în spatele căreia sunt
tribunele (Notre-Dame fiind una din ultimele mari clădiri în care s-au
construit tribune). Deasupra triforiumului se afla ferestrele navei centrale,
acestea constituind cel de-al treilea registru.
Catedrala Notre Dame din Chartres
(sfinţită în 1260) reprezintă 'primul triumf absolut al goticului francez'[9]
Partea vestică a catedralei este dominată de două turnuri de peste 90 m însă
ornamentate diferit din cauza decalajului de timp: primul, construit în sec XII
are decoraţia mult mai simplă, celălalt terminat în sec XIV are ornamentica
mult mai variată şi mai bogată. Portalul este decorat cu scene din viaţa lui
Isus, iar pe rozasa de pe faţada vestică sunt redate scene din Judecata de
Apoi. Faţada şi interioarele sunt ornate cu peste 10.000 figuri din piatră şi
sticlă. Remarcabilă este şi suprafaţa totală a vitraliilor: 2.000 metri
pătraţi. Catredrala aparţine celei de a doua faze a goticului: stilul
lanceolat. Catedrala din Reims este considerată printre ultimele mari capodopere
ale goticului francez. A fost construită în sec XII, fiind considerată o
adevărată 'dantela de piatra'[10].
Caracteristice sunt: portalul, cel mai frumos din toată arta gotică şi, pe plan
arhitectonic, înlocuirea timpanului uşii centrale printr-o roză aşa încât în
realitate există două roze suprapuse: cea mare de la al doilea etaj şi o altă
deasupra portalului.
Catedralele de la Bourges şi Amiens
(despre care Puşkin spunea că este o adevărată 'Biblie în piatra')[11],
aparţinând stilului flamboaiant sunt cele mai dinamice. Catedrala din Burges
dezvolta cinci nave etajate pe un plan de tip continuu, fără transept.
Compoziţia interioară prezintă un aspect original: stâlpii navei sunt compuşi
dintr-un nucleu cilindric înconjurat de colonete. Catedrala de la Amiens este o
capodoperă în structura: 'nava este expresia cea mai pură şi cea mai perfectă a
sistemului gotic, având aceea calitate absolută, aceea logica sigură pe care o
lumină egală trecând prin vitraliile incolore le face mai lizibile şi mai reci
totodata'[12].
Catedrala de la Amiens- deşi aparţine goticului flamboaiant considerată a fi 'o
exagerare şi o decadenţă a arte gotice'[13]-
prin aspectele sale compoziţionale arata omogenitatea stilului gotic francez.
După Franţa, tara arhitecturii
gotice prin excelenţă este Anglia care, totuşi se menţine în afară 'goticului
continental'. Diferenţă majoră, care apare încă de la primele analize, este
însăşi plasarea edificiului în spaţiu: dacă în Franţa sau Germania bisericile
sunt plasate în centrul oraşului medieval (cu străzile ei încâlcite), în Anglia
clădirea este plasată pe un loc mai retras, mai ridicat şi mai deschis. De aici
a doua diferenţă: catedralele engleze sunt mult mai joase şi mai lungi. Pe
faţada vestică rar avem turnuri duble, mai degrabă turnuri singulare cu baza
pătrată. Pe lângă orizontalitate, arhitectura engleză mai are câteva
caracteristici: nervaturile multiplicate fără să fie legate funcţional nici de
bolţi, nici de pilaştrii de descărcare: disproporţia dintre lungimea navelor,
întinderea faţadei şi înălţimea propriu-zisă a clădirii. Goticul englez îşi
delimitează trei faze de creaţie: stil englez primar (early english), perioada
în care se definesc caracteristicile goticului britanic, reprezentate de
catedralele Cantebury şi Wells (prima catedrală engleză în întregime gotică),
Lincoln, York, Salisbury- singura catedrala care prin vericalitate se aproprie
de catedralele continentale, fiind construită în acelaşi timp cu edificiile de
cult din Chartres şi Amiens. A doua preioada este cea a stilului ornat
(decorated style) în care goticul englez îşi dezvoltă caracteristicile proprii,
prin bolţile 'stelare' care nu îşi multiplica numai nervurile intermediare ci
şi nervurile de legătură ale acestora fără ca să aibă vreun rol funcţional, dar
şi prin ferestrele în care ţesătura de piatră ce susţine ornamentele
vitraliilor se ramifica şi se împleteşte cu aceeaşi fantezie ca şi goticul
flamboaiant de pe continent.
Forma cea mai expresivă a goticului
englez se regăseşte în stilul perpendicular (perpendicular style), în care
bolta 'stelara' cu nervurile ei din ce în ce mai complicate ajunge la tipul
'frunza de palmier' sau mai degrabă ia formă de evantai 'fan vaulting'[14].
Din bolţile astfel acoperite, nervurile coboară în mănuchi într-un val de
formaţiuni conoidale cum se întâmplă la Divinity School în Oxford, capela lui
Henric VII din Westminster Abbey etc.
Germania s-a lăsat destul de greu
"cucerită" de gotic, abia în 1230 (la un secol de la apariţia
stilului) se menţionează primele construcţii de acest tip. Însă tot Germania vă
care va contribui în mod decisiv la răspândirea stilului gotic în Europa
Centrală şi de Sud-Est. Catedralele germane la început le imitau pe cele
franceze (în special pe cele de la Laon şi Amiens). Rezultatul a fost însă
spectaculos: catedralele de la Magdeburg, Nauburg, Bamberg, Köln sunt numai
câteva dintre exemplele cele mai reprezentative. Domul din Köln este fără
îndoială o capodoperă în acest sens: construită între 1248-1437; 1842-1880,
impresionează atât prin dimensiuni cât şi prin grandoare artistică: sanctuarul,
inaugurat în 1322 are 41 m lungime, 45 m lăţime, iar nava centrală are 43 m
înălţime. Turnul, neterminat, al faţadei sudice are 59 m înălţime. Celelalte
două turnuri ale faţadei vestice (terminate în 1883,aceasta fiind şi data
terminării edificiului) au 157 m înălţime. Din cauza intemperiilor cauzate mai
ales de bombardamentele aliate din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial,
iar azi din cauza ploilor acide, catedrala necesită permanente lucrări de
reconstrucţie, fiind un capitol neicheiat al istoriei arhitecturii.[15]
Se poate observa că formula adoptată de arhitectură germană este cea a
bisericii cu navele de înălţime egală, cu aspect de unică sala mare sau hala de
unde şi denumirea de Hallenkirche ('Biserica hala'), tipică mai ales în
Westfallia. Planul edificiului este aproape pătrat (cu lungimea şi lăţimea
aproape egale), fără transept, ca elemente de susţinere coloanele sunt
preferate pilaştrilor compuşi, capitelurile sunt eliminate iar interiorul este
foarte luminos din cauza ferestelor înalte.
În Spania, prima construcţie
(romano)gotica este catedrala de la Avila, cu o faţadă îngustă , sobră, aproape
total lipsită de elemente ornametale. Catedralele de la Burgos, Leon şi Toledo
reprezintă deja un gotic spaniol 'maturizat'. Catedrala din Burgos (1221-1250),
prezintă trei nave, un transept, arce în ogive pure şi, trei faţade: două ale
braţelor transeptului şi cea principală, două turnuri de faţadă şi un turn-lanterna
octogonal. Dintre cele 15 capele, cea mai imprtanta este capele 'del
Contestable', decorată în varianta spaniolă a stilului flamboaiant,'stilul
isabelin'. Catedrala de la Leon (1205-1230) considerată capodopera arhitecturii
gotice spaniole, seamănă cu edificiile din Reims şi Amiens, dar ca plan are
numai trei nave,dar şi trei transepturi şi un număr impresionant de vitralii.
Catedrala din Toledo este considerată cea mai spaniola dintre toate catedralele
gotice din Peninsula Iberică: prezintă cinci nave de înălţimi diferite şi un
transept redus , un singur turn de faţadă şi pilaştrii extrem de masivi care
face arc-butantii aproape inutili.
Spre
sfârşitul sec XV, se impune 'stilul isabelin' în special în Vallaloid,
reprezentată de edificiile din Toledo, Biserica franciscană,şi Salamanca, unde
arhitectura isabelina anunţa deja stilul Renaşterii.
Italia, pe fondul moştenirii antice
şi romanice a acceptat destul de greu stilul gotic, de accea edificiile de aici
sunt mai puţin spectaculoase (dar şi mai îndoielnice din punct de vedere
artistic) decât în celelalte părţi ale europei. Primele edificii gotice,
datorate ordinului cistercian (Fossanova,Casamari), pe lângă sărăcia de forme
şi ornamentica, îmbină stilul gotic cu elemente romanice. Caz specific sunt
bisericile spurapuse San Francesco din Assissi: biserica inferioară, de fapt o
cripta-biserica prezintă contraforţi cilindrici cu reminiscente romanice, iar
biserica superioară uninavala, prezintă un spaţiu larg, în stil gotic, obţinut
prin eliminarea pilaştrilor.
Şi
celelalte catedrale gotice din Italia: San Andrea din Vercelli, Santa Croce din
Florenţa sau catedralele din Siena şi Orvieto se caracterizează prin aceeaşi
prelucrare a goticului, uneori cu rezultate ciudate. Astfel Domul din Milano,
cel mai apropriat de goticul 'clasic' european din cauza încărcării până la
refuz cu elemente decorative este considerat de Focillon 'capodopera falselor
capodopere'[16].
Construit în stil flamboaiant, domul perzinta 145 turnuleţe, 3159 statui, în
general un decorativism aproape ostentativ în detrimentu clarităţii profilului
arhitectonic şi a unităţii estetice. Cu o supratafa internă de 11.700 metri
pătraţi, lungime exterioară de 157 m, cu lăţimea navelor de 66 m, iar lungime
transeptului de 92 m domul este cel mai mare edificiu după San Pietro din Roma.
Arhitectura civilă este
reprezentată mai ales de palatele comunale prezente în special în Franţa şi
Germania cum ar fi cele din Rouen (Palatul Parlamentului), Lübeck sau Köln. În
Anglia, arhitectura municipală lipseşte aproape cu desăvârşire; în Italia însă
pe baza prosperităţii oraşelor comerciale au fost ridicate impunătoare palate
municipale din piatra- cum ar fi Palazzo Vechio din Florenţa; caramida-Palatul
orăşenesc din Sienna, ce prezintă o structură sobră cu creneluri ce dau un
aspect de fortăreaţă. Decoraţia exterioară este însă bogată, folosindu-se
deseori placaje de teracota sau incrustaţii de plăci policrome emailate că
dădeau clădirii un plus de culoare.
Capitolul VI.SculpturA.PicturA. Vitraliul.
Diferenţă majoră a sculpturii
gotice faţă de cea romanica constă în primul rând prin abandonarea
formelor fantastice (monştrii, animale
fantastice), şi mai ales renunţarea la deformarea expresionistă a figurilor,
acestea devenind mai line, mai armonioase în acelaşi timp exprimând mai clar
senimentele. Deşi trecerea de la romanic la gotic a fost mai lentă decât în
cazul arhitecturii, începând cu sec. XII se produce emanciparea completă a
sculpturii. Acest aspect se poate observa mai ales comparând statuile cu
caracter de coloană a Catedralei de la Chartres şi cele ale figurilor de pe
faţadele Catedralelor de la Reims şi Amiens, unde maeştrii de statui au tins să umanizeze personajele,
prezentându-i câteodată în timpul unei convorbiri pentru a le da o mai mare
aparenţa de realitate.(Fecioară şi Elisabeta de la Catedrala de la Reims).În
acest context Fecioara de la Reims face parte dintre operele cele mai nobile
ale plasticii gotice. Meşterul a reuşit să armonizeze idealul clasic, grecesc
al frumseţii femininecu oreprezentare medievală a smereniei şi majestuozitatii-
constata pe drept Alpatov. De asemenea dacă la Chartres figurile sunt încă
lungi şi rigide, la Reims şi Amiens,statuile nu numai că se desprind de
fundalul arhitectonic, dar iau formă de ronde-bosse cu 'personalitate' proprie.
Secolul XII este considerat perioada
de apogeu a sculpturii gotice atât din punct de vedere artistic cât şi
cantitativ. Ajuns la maturitate, arta statuară gotica se defineşte prin
simplitate expresivă, plastică robustă a formelor, eleganta şi zvelteţe şi o
anume poza reţinută.
Secolele XIV-XV, aduc însă o serie de
schimbări în ceea ce priveşte modul de alegere şi tratare a temelor, pe fondul
calamitaţilor (Ciuma Neagră), Războiul de 100 de ani şi al propagării
curentelor mistice: accentul cade acum pe descrierea spectacolelor suferinţelor
lumii, înmulţindu-se scenele care redau patimile Mântuitorului, sau a unor
scene macabre. Pe de altă parte, aceste schimbări aduc o mai mare naturaleţe şi
o mai profundă coborâre în aspectele mai direct sentimentale de umanitate. De
asemena se înmulţesc redările de scene cotidiene, de obicei că teme de zodiac[17]
şi în mod interesant, legată de plastică funerară a statuilor culcate pe
sarcofage (gisanti), se dezvoltă şi arta portretului.
O contribuţie substanţială la artă
statuară gotica a adus-o Germania. Deşi primele modele sunt inspirate de la
Catedralele de la Chartres, Reims şi Paris, mai târziu se manifestă şi tendinţele
proprii caracterizate prin sublinierea caracterului individual al personajelor,
căutarea unei expresivităţi cât mai marcante. Primele reprezentări sunt cele
din Catedrala de la Magdeburg, cu elegantele statui simbolice, urmate de
celebrele cicluri sculpturale din Bamberg şi Nauburg: primă cu statuile Mariei
şi Sf. Ecaterina de o excepţională plasticitate, sau 'Calaretul din Bamberg',
cea de-a doua catedrală fiind reprezentată de statuile perechilor Hermann şi
Reghindis şi în special Ekkehard şi Uţa una din cele mai fine, mai frumoase şi
mai enigmatice reprezentări feminine laice.
Anglia şi-a păstrat independenţa şi în
cazul sculpturii. Deşi în cazul statuilor-coloana de pe faţada Catedralei de la
Wells pot fi observate asemănări cu statuile pariziene, se conturează în
acelaşi timp, şi trăsăturile definitorii ale sculpturii gotice engleze:
înclinaţia spre relieful plat şi soluţia bidimensională. Caracteristică este de
asemenea accentul pus pe statuaria funerară, într-o redare cât mai realistă a
figurii. Excepţională este în acest sens statuia Prinţului -Negru realizată cu
o acurateţe aproape fotografică.
Spania începând cu sec. XIV - XV va crea prin sculpturile giganticelor
retabluri din Taragona şi Palma de Mallorca una din cele mai remarcabile opere
de sculptură gotică din Occident. Caracteristice sunt preferinţa aproape
exclusivă pentru tematica religioasă, exacerbarea individualismului,
indiferenţă faţă de idealism.
Peninsula italică, deşi manifesta aceeaşi
lipsă de entuziasm ca şi în cazul arhitecturii, reuşeşte să dea culturii
europene o triadă de artişti care îşi vor pune amprenta pe întreaga artă
statuară gotica: Nicola Pisano- creatorul amvonului Baptisteriului din Pisa,
Giovanno Pisano- care s-a inspirta atât din sculptura Antichităţii târzii cât
şi din goticul francez, va crea uimitoarea Închinarea păstorilor, lucrare care
pe lângă realismul reprezentării degaja o umanitate caldă. Arnolfo di Cambio,
arhitect principal al Domurilor din Sienna şi Pisa, autorul amvoanelor din
Pistoia şi Pisa şi al grupurilor Madona cu pruncul este considerat cel mai mare
maestru al goticului italian.
Arta statuară gotica cu zvelteţea ei
juvenila, cu poza reţinută şi contururile fluente ale drapajului, oglindea o
conştiinţă mai puternică a demnităţii umane şi o mao fină caracterizare a
sentimentelor şi senzaţiilor.
Cât priveşte pictura, aceasta va rămâne
subordonată arhitecturii până în sec XV. Având în vedere faptul că arhitectura
gotică a redus suprafeţele plane ale pereţilor, pictura va fi eliminată cu
desăvârşire, locul ei fiind luat de vitralii. Totuşi ansambluri picturale
originale vor fi realizate de Simone Martini, Matteo Givanni da Viterbo,
Cinabue, Cavalini şi mai ales Giotto din Bondone (cu acel magnific ansamblu de
fresce din Capella Scrovegni din Padova), care reprezintă tot atâtea stadii în
pictura gotică, ce va parcurge de la tema 'Dansului macabru' (tema predilectă
pe fondul marilor epidemii de ciumă) la 'Madona cu pruncul pe tron' a lui
Giotto a evoluţie continuă şi armonioasă.
Vitraliile 'creatia cea mai extraordinară
a Evului Mediu'[18]
pe lângă funcţia educativă (prin redarea de personaje sacre sau scene biblice),
va avea o extraordinară valoare estetică prin explozia de culori şi lumini, ce
sublinia încă o dată, dacă mai era necesar, prezenţa Luminii Divine.
Capitolul vii. CONCLUZII
În conlcuzie, goticul reprezintă
treapta imediat următoare stilului romanic, caracterizându-se printr-un aspect
mai închegat, o măiestrie mai înaltă şi ' printr-o experienţă mai cuprinzătoare
decât arta romanică. Tot ce aparţine stilului gotic prezintă o maturitate mai
mare, o conştiinţă mai puternică şi adesea un grad mai înalt de desăvârşire
artistică. Dar odată cu atingerea acestei măiestrii, arta gotică şi-a pierdut
farmecul pe care îl avea arta romanică care, era totuşi mai apropriata de
Renaştere prin unele din formele sale de manifestare, decât stilul gotic'[19].
Totuşi, goticul a creat sentimente fără de care arta Renaşterii ar fi de
neconceput, maeştrii goticului fiind primii care după secole au reuşit să
(re)demonstreze în mod conştient că 'omul este măsura tuturor lucrurilor'
.
Bibliografie
Ø Bloch Raymond, Jean Cousin- Roma si destinul ei, Ed. Meridiane,
Bucuresti, 1985.
Ø Burton Rosemary, Cavendish Richard- Wondres of world,
Hampshire, 1991.
Ø Drimba Ovidiu- Istoria culturii si civilizatiei, Vol I-III,
Editura Saeculum, 2001.
Ø Dragut Vasile- Stilurile Greciei antice, Ed. Meridiane,
Bucuresti, 1962.
Ø Enciclopedia civilizatiei grecesti, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1970.
Ø Faure Elie- Istoria artei. Arta antica. Ed. Meridiane, Bucuresti, 1970.
Ø Faure Paul- Viata a de fiecare zi in Creta lui
Minos, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1974.
Ø Focillon Henri- Arta Occidentului. Evul Mediu gotic. Vol
II. Ed. Meridiane, Bucuresti, 1974.
Ø Hannestadt Niels- Monumentele publice ale artei romane. Vol
I-II, Ed. Meridiane, 1989.
Ø Kazhdan. A. P.-Bizantio e la sua civilta,
Ed. Laterza, Bari, 1983.
Ø Lazarev Viktor-Istoria picturii bizantine, vol I-III,Ed. Meridiane,
Bucuresti, 1980.
Ø Matz Friedrich- Creta, Micene, Troia, Ed. Stiintifica si
Enciclopedica, Bucuresti, 1969.
Ø Molett, J. W. -Dictionary of art and archaeology, Braden
Books, London, 1996.
Ø Pacaud Marecel, Rossiaud Jeane -Epoca romanica, Ed. Meridiane,
Bucuresti, 1982.
Ø Oprescu George - Manual de istoria artei. Evul Mediu, Ed.
Meridiane, Bucuresti, 1985.
Ø Rutkowski Bogdan - Arta egeeana, Ed. Meridiane, Bucuresti,
1980.
Ø Suter Constantin- Istoria artelor plastice, Editura Didactica
si Pedagogica, Bucuresti, 1969.
Ø Van Loon, Willem-Istoria artei. Vol. I-II, Ed. Snagov,
Bucuresti, 2001
Ø Vatasianu Virgil- Stilul romanic, Ed. Meridiane, Bucuresti,
1961.
Ø Vatasanu Virgil - Istoria artei europene. Epoca Medie, vol I, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu