Blog pentru profesori si elevi

ARTA ANTICA-GREACA

Cuprins

ARTA ANTICA-DIMENSIUNEA PUBLICA..................................2

ARTA GREACA-INCEPUTURILE.................................................4

ARHITECTURA-ORDINELE ARHITECTURALE......................8

PROGRAMUL CONSTRUCTIV.....................................................14

SCULPTURA GRECIEI...................................................................17

CERAMICA SI PICTURA................................................................21

BIBLIOGRAFIA................................................................................24

CAPITOLUL I

ARTA ANTICA-DIMENSIUNEA PUBLICA

Arta antică reprezintă, în bună măsură, o zonă a istoriei artei care stabileşte coordonatele artei europene pentru cea mai mare parte a evoluţiei culturale a continentului. Chiar şi o analiză sumară a evoluţiei, să spunem, sculpturii, demonstrează faptul că o serie de convenţii stabilite în perioada clasică a artei greceşti şi în lumea romană (mai ales pentru arhitectură), au marcat modul în care oamenii defineau categoriile estetice. Doriphorosul lui Policlet (numit şi “Canon” – norma)

şi cărţile de arhitectură ale lui Vitruvius au constituit baza a ceea ce a urmat până în secolul al XIX-lea.

Câteva sunt elementele care constituie “firul roşu” al acestei arte. În primul rând, faptul că arta este percepută în primă fază ca un meşteşug aidoma celorlalte. Ceea ce numim noi astăzi artă reprezenta mai degrabă utilitarul. Este greu de considerat, de pildă, că monumentele funerare din Kerameikos erau privite ca monumente care trebuiau să spună ceva despre cel defunct şi că “frumosul” era un considerat secundar în raport cu nevoia fidelităţii faţă de real. Ceea ce constituia

motivaţia esteticului era tocmai dependenţa de real. Două sunt argumentele în favoarea acestei aserţiuni. Pentru început, faptul că artiştii îşi semnează operele destul de târziu, începând cam din secolul al V-lea î.Hr.; apoi, tocmai această dorinţă de a imita realitatea. De această dorinţă se leagă şi un episod semnificativ al istoriei artei. Când,în secolul al XVIII-lea, este descoperit oraşul Pompei, îngropat sub lava Vezuviului, iluministul german J. J. Winckelmann a elaborat o întreagă teorie cu privire la societatea greacă (se ştia deja faptul că majoritatea sculpturilor şi a bronzurilor romane reprezintă, de cele mai multe ori,copii ale unor originale greceşti pierdute) pornind de la echilibrul formelor şi, mai ales, de la faptul că aceste statui erau albe.

Winckelmann considera că eleganţa formelor şi albul strălucitor a marmurelor greceşti indică caracterul profund echilibrat şi egalitar al societăţilor care le-au creat. Imaginea creată de acest autor a fost atât de puternică încât, atunci când s-au găsit statui cu urme de pictură pe ele, acestea au fost pictate în alb. Doar la sfârşitul secolului al XIX-lea, un alt german, Fr. Nietsche, a demonstrat că societatea greacă nu era atât de apolinică pe cât crezuse Winckelmann. Societatea greacă era deopotrivă apolinică (deci raţională, căci Apollo este zeul luminii şi al înţelepciunii) şi dionisiacă (deci dedicată dansului, veseliei şi acţiunii instinctuale). Din această perspectivă, faptul că statuile şi frontoanele templelor greceşti erau pictate se înscria în limitele unei imagini corecte despre Grecia antică[1]. De altfel, şi basorieliefurile erau pictate, chiar şi acolo unde acestea nu erau vizibile, un posibil argument este acela că reproducerea trebuie să fie aidoma modelului, faptul că nu are cine să le vadă nu era un argument suficient.

Al doilea element este cel legat de dimensiunea publică a artei.Caracterul public al artei, în inima cetăţii şi pentru membrii corpului civic,se explică şi prin rolul moralizator al acesteia. Moralizator prin cunoaştere (arta rămâne o formă de cunoaştere) şi prin valorile promovate, fenomenul artistic se subordonează cetăţii. Ştim că operele dramatice sunt premiate, ştim că artiştilor en vogue li se comandau opere artistice (fie acestea statui sau vase destinate învingătorilor la olimpiade). Dar dimensiunea publică este cea mai evidentă în cazul artei romane. Chiar dacă există piese artistice destinate spaţiului domestic, familial, arta majoră este o artă publică: monumentele sunt destinate pentru a fi privite şi a constitui un fundal pentru exprimarea măreţiei senatului şi, ceva mai târziu, a împăratului. Dar trebuiesc făcute câteva nuanţări. În primul rând, asemănările dintre arta greacă şi cea romană sunt numeroase dar nu elimină diferenţele dintre acestea. Arta greacă rămâne, în mod fundamental, o artă sacră şi o artă destinată comunităţii.Chiar şi mai târziu, în perioadă elenistică, apariţia unui nou tip de monument destinat suveranului elenistic, heroon[2]-ul, nu modifică esenţial acest caracter mai degrabă democratic[3] al arhitecturii. Dacă în primul caz comanditarul este corpu cetăţenesc, în epoca romană imperială singurul comanditar rămâne împăratul. În al doilea rând, faptul că evoluţia artei romane a fost afectată de mult mai mulţi factori decât cea greacă şi, dacă putem spune, mult mai străini de orizontul mediteranean. De-a lungul timpului, pe tradiţiile italice şi etrusce se vor grefa influenţe greceşti, orientale şi germanice. În sfârşit, durata în timp şi filiaţia celor două fenomene. Arta romană moşteneşte elementele artei greceşti şi influenţează arta medievală europeană până târziu în epoca modernă. Chiar dacă vor exista reveniri spectaculoase la tradiţiile greceşti[4] (aşa cum erau ele închipuite în diferitele epoci), ele sunt mai degrabă trecute prin filtrul lumii romane.

CAPITOLUL II

ARTA GREACA-INCEPUTURILE

Începuturile artei greceşti se plasează cândva în secolele VIII-VII î.Hr. După prăbuşirea lumii miceniene pe la 1200-1180 î. Hr., a urmat o perioadă în care arta s-a limita la câteva forme primare, ceramica şi obiectele de metal. Despre arhitectura epocii denumită “secolele întunecate” se ştie prea puţin. Opiniile par să conveargă spre o lume profund rurală, în care arta are destinaţii clare. Ceea ce cunoaştem sunt câteva exemple de modele din lut de locuinţe, interpretate adesea ca simulacre de spaţii sacre şi/sau de hambare, multe dintre acestea fiind foarte asemănătoare, vizual, cu piese similare din neolitic. De altfel,această asemănare a dus la identificarea unor astfel de modele de lut drept simulacre de hambare: într-o lume în care totul se bazează pe

producţia de alimente a micii proprietăţi funciare sau pe producţia suplimentară a oikos-ului aristorcratic, asigurarea belşugului alimentar este vitală, iar un an agricol bun este un semn al bunăvoinţei divine.

Chiar si înainte de sosirea primilor greci în zonă, Insulele Ciclade din Marea Egee produceau opere de artă remarcabil de fin echilibrate si statuete albe, din marmură. Sculptura semiabstractă din secolul XX este marcată de asemănarea cu cea antică.

O influentă de lungă durată a avut civilizatia minoică[5] din Creta. Frescele luminoase, decorative ale cretanilor, olăritul si podoabele metalice au fost adoptate si imitate de populatii vorbitoare de limba greacă, care s-au asezat pe pământul grecesc, în aproximativ secolul XX î.Hr. În zilele noastre, această civilizatie se numeste miceniană, după un oras din nordul Greciei, Micene, unde au fost descoperite măsti de aur care acopereau fetele conducătorilor sau regilor morti.

Micenienii[6] erau mai războinici decât cretanii si curând au ajuns să-si dezvolte un stil propriu, cu reprezentări ale războiului si ale scenelor de vânătoare, care erau desenate si imprimate pe cupe de aur sau pe săbii de bronz. Clădirile care au supravietuit sunt cavouri mari si mari citadele, cum ar fi cele din Micene si Tirint, compuse din blocuri masive de piatră care erau asezate laolaltă.

După destrămarea societătii miceniene, care a avut loc în secolul al XII-lea î.Hr., a urmat o lungă eră neagră de agitatie si de emigrări în masă. Acestea au dat nastere unei societăti diferite (de cetate-stat) si unui tip de artă intens umanizată, pe care mare parte a oamenilor o asociază grecilor. Trăsătura ei distinctivă se datorează mult religiei grecesti, care reprezenta zeii si zeitele drept fiinte umane superdotate. Ca urmare, era normal ca arta greacă să se concentreze asupra figurii umane, fie că reprezenta un zeu umanizat, fie o fiintă asemănătoare zeilor.

Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai ales din cauza faptului că picturile lor nu au supravietuit peste timp. Sculptura mari dimensiuni si de mari ambitii (sculptura monumentală) s-a dezvoltat doar târziu, în secolul VII î.Hr., fiind, probabil, inspirată de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii grecesti, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam până în anul 480 î.Hr. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în pozitie verticală, si fecioara îmbrăcată, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zâmbet larg (evident o conventie fixă) pe fată, care, astăzi, pare ciudat, "un zâmbet arhaic".

Situaţia se schimbă odată cu secolul al VIII-lea î.Hr. După încetarea ultimelor deplasări de populaţie care au marcat deopotrivă sfârşitul lumii miceniene şi începutul epocii fierului, spaţiul grec s-a aflat într-o perioadă de modificări profunde la nivelul culturii, aceasta fără ca structura etnică să se schimbe radical. Prăbuşirea civilizaţiei palaţiale miceniene a dus la apariţia unei diaspore[7] răspândite în bazinul estic al Mării Mediteraneene, în centrele care aveau deja contacte comerciale cu centrele palaţiale din Grecia continentală. Cu siguranţă aceasta este situaţia în Creta şi în Cipru, foarte probabil avem mici colonii de negustori greci în câteva din centrele comerciale siro-palestiniene.

Acestea acţionează ca puncte de retransmitere a unor influenţe artistice spre spaţiul grecesc, iar aceste influenţe se accentuează odată cu trecerea timpului. Pe măsură ce situaţia din Grecia continentală se stabilizează, iar mici centre de autoritate încep să se structureze, fie ele şi sub forma unor mici formaţiuni politice care au adesea dimensiunea unor insule sau a unor văi secundare, creşte şi piaţa de desfacere pentru obiecte de lux, de cele mai multe ori importate sau produse locale care imită originale orientale. Sub acest impuls oriental arta greacă se regândeşte pe sine şi capătă noi valenţe.

Dar ca orice început, primele forme de exprimare artistică sunt, din perspectiva a ceea ce s-a numit arta “clasică” greacă, relativ stângace şi denotă căutarea unei forme proprii de manifestare. Poate că la aceasta a contribuit şi faptul că artistul este încă un simplu meşteşugar.Cele mai reprezentative elemente ale acestei perioade de tranziţie sunt vasele ceramice corintiene arhaice şi statuile reprezentând tineri bărbaţi şi femei[8] care arborează un zâmbet îngheţat şi o poziţie rigidă a corpului, bărbaţii sunt reprezentaţi făcând un pas înainte, în timp ce femeile sunt adesea reprezentate cu un obiect în mână.Odată cu secolul al VI-lea î.Hr., arta greacă intră în faza sa de evoluţie spre maturitate. Apogeul reprezentărilor umane arhaice aparţine, însă,nu figurilor statuare, ci reliefului (aşa-numita stelă al lui Aristokleiton).Dar, ceea ce par să descopere artiştii greci în această perioadă este o tehnică ce este capabilă să redea dinamica corpului uman. Figurile umane sunt reprezentate ca acţionând, nu pur şi simplu înaintând spre privitor (aşa cum era cazul cu kouroi arhaici). Una dintre reprezentările acestei perioade (hoplitodromosul) atestă calea parcursă de artiştii greci ai epocii.

Religia joacă un rol important în arta greacă. Grecii având o religie politeistă, credeau că toţi zeii lor trăiesc în Olimp. Zeii sunt umanizaţi, aceştia având calităţile şi defectele oamenilor, dar pentru greci divinitatea întruchipa perfecţiunea, astfel acest lucru va fi reprezentat prin statuile de zei ce înfăţişau trupuri armonioase, tinere şi frumoase. Faţă de religia egipteană politeistă, religia greacă are un politeism antropromorf. Idealul perfecţiunii umane a fost ridicat la rang înalt în cultura şi arta greacă, astfel grecii aveau un ideal uman "omul frumos şi bun". Grecii puneau un deosebit accent pe sănatatea fizică şi morală a omului şi prin aceasta considerau omul, centrul universului. Arta greacă este prima artă ce pune bazele unei concepţii antropocentriste. Tot omul, devine sursă de inspiraţie pentru sculptură, arhitectură sau pictură. Cunoaşterea exactă a anatomiei umane şi a trăsăturilor de caracter ale omului le regăsim în operele de artă pentru că, grecii îşi doreau să creeze în acelaşi timp frumosul şi perfecţiunea redând realitatea. În arta greacă, sunt eliminate toate realităţile urâte, cum ar fi: bătrâneţea, boala, defectele etc. şi sunt păstrate realităţile frumoase ale omului cum ar fi: frumuseţea, perfecţiunea, binele etc.. Artistul grec în realizarea operei sale, urmăreşte atât redarea obiectelor şi fiinţelor aşa cum sunt, realist, cu toate trăsăturile particulare dar, în acelaşi timp se concentrează pe calităţile esenţiale ale obiectelor şi fiinţelor. Realismul artei, ne îndeamnă la cunoaşterea şi redarea omului aşa cum este, iar idealizarea ne arată aşa cum ar trebui să fie, tinzând spre perfecţiune.

Perfecţiunea în arta greacă ajunge la apogeu în perioada clasicismului, fiind o perioadă în care idealismul este la el acasă. Astfel templul[9] este considerat un lăcaş idealizat, demn pentru o fiinţă perfectă cum este zeul. În sculptură, statuile de zei sau atleţi sunt idealizate prin realizarea perfectă a trupului într-o armonie a părţilor. Statuia trebuia să exprime legătura dintre sănătatea fizică, trupească şi cea spirituală. În sculptura greacă, aspectele generale tipice ale personajelor sunt puse în valoare, iar cele particulare sunt eliminate. De aceea sculptura va fi reprezentată de personaje în floarea vârstei, cu trupuri armonioase, sănătoase şi nu de copii sau bătrâni penru că aceştia erau imperfecţi şi nu erau compatibili cu idealul.

Arta greaca cuprinde patru perioade de dezvoltare:

· Perioada homerica ( sec XII-VIII î.Hr.).

· Perioada arhaica ( sec VII-VI î.Hr.).

· Perioada clasica ( sec V-IV î.Hr.) cere cuprinde doua perioade:

· Clasicismul dezvoltat ( sec V î.Hr.).

· Clasicismul tarziu ( sec IV î.Hr.).

· Perioada elenistica ( sec III-I î.Hr.).

CAPITOLUL III

ARHITECTURA-ORDINELE ARHITECTURALE

Această perioadă este şi perioada în care se definesc două din ordinele arhitecturale greceşti, cel doric, mai sobru, şi cel ionic. Elementele care diferenţiază cele două stiluri sunt elementele constructive ale faţadei şi elementele legate de planul clădirilor.

Tot acum se definesc şi o serie de elemente constructive care reprezintă inovaţii aduse de arhitecţii greci. Cea mai semnificativă contribuţie o reprezintă, credem noi, elementele de corectare a perspectivei. Fusele coloanelor, de pildă, au o curbură specifică (sunt mai groase la mijloc) care anulează distorsiunea de perspectivă; ca urmare, ele nu mai par a fi mai subţiri la mijloc (pentru un privitor aflat la distanţă), ci c având o grosime egală. La fel, liniile orizontale (treptele de acces şi baza frontonului) au o curbură specifică ce elimină distorsiunile deperspectivă. Perfecţiunea vizuală acoperă ingeniozitatea care are ca rol vizualizarea perfecţiunii divine.

In arta greaca, in perioada arhaica (sec. al VII-lea - incep. sec. al V-lea i.Hr.) apare ca element tipic in arhitectura templul. Templul adapostea statuia de cult a zeului protector.

Planul tempului era simplu:pronaosul[10] (vestibul),naosul[11],opistodomul[12].

Intrarea in opistodom se facea pe partea opusa intrarii principale. Tezaurul era format din ex-voto-uri, adica diferite obiecte oferite divinitatii, constand in mici sculpturi, tablouri, bijuterii etc. cu drept de vizitare. Astfel s-au format primele colectii de arta.

Dupa plasarea coloanelor in exterior, templul putea fi: prostil[13],amfiprostil[14] si peripter[15] . Privita in sectiune verticala, constructia unui templu se compune din trei parti: un piedestral numit stilobat, ocolonada deasupra careia se afla antablamentul. Acoperisul e format din doua pante, care formeaza pe laturile mici ale templului un triunghi numit fronton.

S-au elaborat doua oridine insemnate: doric si ionic, urmate de aparitia ordinului corintic. Diferenta intre cele trei este vizibila mai ales la forma capitelurilor coloanelor.

Ordinul doric era raspandit mai ales in Pelopones si in coloniile grecesti din Italia de sud si Sicilia. Templele dorice sunt puternice si greoaie.

Soclul coloanei (fundatia) este alcătuit din: stereobat (baza), krepis (treptele). Solul pe care se întinde fundatia are o parte vizibilă, numită euthynerie. Treapta superioară se numeste stylobat si reprezintă fundamentul pe care stau coloanele.

Coloana spre deosebire de coloana ionică si cea corintică, coloana dorică stă direct pe stylobat, neexistând între acestea nicio treaptă intermediară.

Coloana se subtiază în sens ascendent si este prevăzută, în sectiune transversală, cu niste adâncituri concave semirotunde, numite caneluri. Coloanele se termină princapitelele cu decoratia specifică, cea mai simplă dintre toate ordinele grecesti.

Grinda are două trepte: arhitravă si friză.

Ordinul ionic s-a dezvoltat in coloniile grecesti din Asia Mica si insulele din Marea Egee. Templele au proportii grandioase si o decoratie mai bogata. Coloanele sunt mai zvelte, mai inalte si se sprijina pe o baza. Fusul este prevazut cu caneluri adanci, iar capitelul este impodobit cu o voluta dubla[16].

Soclul este alcătuit din stereobat (fundamentul coloanei) si krepis (treptele). Partea vizibilă a fundatiei pe care se află soclul se numeste euthynerie.Trepta superioară a krepis-ului este stylobat-ul (platforma).Spre deosebire de ordinul doric, la cel ionic coloana este sustinută de bază, care separă fusul coloanei de stylobat.

Coloana de asemenea si sistemul de caneluri al coloanei ionice diferă de cel doric. Dacă stilul doric prevede canelurile de forma unor muchii ascutite, în cadrul celui ionic muchiile sunt tesite având, în sectiune transversală, forma unui trapez isoscel.Abaca ionică este mai redusă fată de cea dorică.

Grinda are două părti:

· Arhitrava:neteda si impartita in trei sau mai multe benzi;

· Frizele:pot fi bogate in basoleriefuri si alte ornamente.

Ordinul ionic a fost dezvoltat si inventat de grecii care locuiau in zona insulara si pe tarmurile Asiei Mici.

Ordinul corintic este cel mai nou dintre cele trei ordine arhitecturale ale antichitatii grecesti. Fusul coloanei este asemănător cu cel ionic, dar ceva mai zvelt. Ceea ce oferă particularitate coloanei corintice este capitelul. Acesta prezintă ornamentul numit acantă, preluat ulterior şi de capitelurile compozite.

Soclul este alcatuit din: stereobat (baza),si krepis (treptele). Solul pe care se intinde fundatia are o parte vizibilă, numită euthynerie. Treapta superioară se numeste stylobat si reprezintă fundamentul pe care stau coloanele.

Coloana Fusul coloanei este asemănător cu cel ionic, dar ceva mai zvelt. Ceea ce oferă particularitate coloanei corintice este capitelul. Acesta prezintă ornamentul numit acantă [17], preluat ulterior si de capitelurile compozite la forma sa canonică. Cel mai vechi edificiu cu capiteluri corintice este Templul lui Apollo din Bassai (c. 400 î.Hr.).

Începând din secolul al III-lea î.Hr. capitelul corintic este tot mai prezent în arhitectura monumentală a templelor. Un exemplu elocvent îl constituie Olympieion-ul din Atena (174-164 î.Hr.)

Legenda Marelui Templu Olimpian ( Olympieion)

Marele Templu Olimpian(Olympieion) al lui Zeus[18] (Ναός του Ολυμπίου Διός) se află în centrul oraşului Atena. Construcţia acestui templu începe în secolul al VI-lea î.Hr.In timpul imparatului roman Adrian in sec al II-lea d.Hr. Durata lui nu a fost foarte mare, în următorul secol fiind distrus de o invazie barbară, lăsând în urmă doar ruine. Templul este localizat la aproximativ 500 m Sud-Est de Acropolis fiind construit în stilul corintic. Se spune că durata construcţiei a fost de 120 de ani. Clădirea avea 51 m lăţime şi 105 m lungime. Acoperişul era susţinut de 127 coloane, fiecare măsurând 18 m înălţime. În interiorul acestui templu se afla statuia zeiţei Artemis, înaltă de 2 m, fiind acoperită cu aur masiv şi argint. Philon, un mare architect atenian, a spus despre templu:

„Am văzut zidurile din Babilon, am văzut grădinile din Semiramis, am văzut statuia lui Zeus din Olimp, Colosul din Rodos, piramidele. Dar când am văzut templul din Efes, celelalte minuni au dispărut ca în ceaţă."

La 22 iulie 356 i.Hr., templul a ars într-un incendiu. Se spune că un om numit Herostratus a aprins focul, urmând a-şi pierde viaţa în incendiu. Istoria acestui om este una din cele mai dramatice şi pline de învăţături din antichitate. El nu se deosebea prin nimic de semenii săi, însă în dorinţa de a se menţine în conştiinţa oamenilor şi în istorie, comite această crimă. De aici a luat naştere expresia "Slavă lui Herostrate". O legendă ne spune că în noaptea în care templul a ars, s-a născut Alexandru cel Mare, iar Artemis a fost prea ocupată cu naşterea lui şi nu a avut grijă de templu. În 356 templul a fost reconstruit de către cetăţenii oraşului Efes,[19] dar a fost dărmat odată cu apariţia creştinismului.

CAPITOLUL IV

PROGRAMUL CONSTRUCTIV

In antichitate,grecii au realizat constructii tipice ce au fost adevarate exemple pentru civilizatia romana.

Agora[20] sau piaţa publică este cel mai vechi complex civic din antichitate. Aceasta era numită şi "zona urbană centrală", fiind centrul spiritual, juridic, politic şi comercial al comunităţii. Agora îndeplinea mai multe funcţii, astfel era considerată loc public pentru adunările cetăţenilor, loc sacru pentru desfăşurarea ritualulilor de cult, loc de depozitare şi schimb de mărfuri, dar şi loc de recreere şi plimbare. Această piaţă, avea diverse forme în funcţie de configuraţia terenului, dar obligatoriu avea temple portice(suită de coloane unite între ele prin antablamente sau arcade), casa sfatului, teatre, altare .i

. zona urbană centrală", fiind centrul spirit

loc public pentru adunările cetăţenilor, loc sacru pentru, loc de schimb de mărfuri, dar şi loc Templul(sau casa zeului) reprezintă cea mai importantă construcţie din arhitectura greacă. Până în perioada arhaică, ritualurile se desfăşurau în jurul unui copac considerat sfânt, sau la intrarea unei grote, apoi a apărut ideea construirii unui loc special închinat unui zeu. Faţă de templul egiptean care era plin de mister şi în care statuia zeului nu putea fi văzută de credincioşi, templul grec este deschis acestora având statuia zeului la vedere, pentru a-i aduce ofrande. Templul grec nu are secrete, sanctuarul unde se păstrează statuia zeului este o cameră luminoasă şi uşor de găsit. Fiind un loc public important pentru oraşul-cetate, oamenii se adunau în faţa sau în jurul acestuia pentru a participa la diverse ritualuri religioase sau adunări, din cetate cu diverse prilejuri. Pentru fiecare oraş-cetate, exista cel puţin un templu dedicat unui zeu. Templul putea fi în două planuri: dreptunghiular(perioada arhaică), dar cel mai adesea fiind construit în plan circular sau tholos(clasicismul târziu).

Templul în plan dreptunghiular este alcătuit dintr-o singură cameră sau 3 camere, pronausul(sau vestibulul), naosul(cella), şi opistodomul(sau camera tezaurului). Camera statuii zeului numită cella se desprinde dintre vechiul megaron[21] micenian(sala centrală a palatului). În funcţie de numărul şi aşezarea coloanelor, templele se deosebesc putând fi: aptere(fără coloane pe laturile lungi, prostil(cu coloane în faţa templului, amfiprostil(coloane în faţă şi în spatele templului) şi periptere(înconjurate de jur împrejur de coloane.). Ca unitate de măsură pentru dimensiunea generală a templului, grecii au folosit dimensiunea omului necompându-se cu templele egiptene impunătoare şi misterioase. exemple de temple dorice: Templul zeiţei Demeter şi zeul Poseidon-Paestum(Italia), Templul lui Zeus-Olimpia, Panthenonul-Arcropole Atena; exemmple de temple ionice: Templul zeiţei Arthemis-Efes, Erechteion şi Templul zeiţei Nike Aptheros-Arcropole Atena.

în funcţie de configuraţia de coloane unite între ele prin antablamente sau arcade sfatului, teatre, altare

Parthenonul este un monument important aflat în Arcropole, Atena. Acesta este un templu doric închinat zeiţei Athena, protectoarea cetăţii, devenind reprezentativ prin arhitectura greacă şi fiind un simbol al încrederii în zei şi virtuţi morale. Acest templu este celebru datorită proporţiilor lui perfecte dar şi sculpturilor realizate de Fidias la metopele şi frontoanele de la exterior şi de la friza ionică la interior.

Teatrul, construit pentru prezentarea spectacolelor sau a serbărilor în cinstea diverşilor zei. Este un loc public, în aer liber. Acesta este construit pe panta naturală a unui deal, urmărind configuraţia terenului şi este format din: locul pentru spectatori(tribune sau gradene din piatră) şi scări de circulaţie, avanscena şi scena(având altare de rugăciune şi spaţii funcţionale pentru desfăşurarea spectacolelor. Vizibilitatea şi acustica erau foarte bune datorită pantei dar, pentru a se auzi mai bine se folosea un sistem de amplificare a sunetului cu ajutorul unor vase de arame, de formă specială, amplasate la baza gradenelor[22].

Odeonul este o construcţie de dimensiuni mici, în plan circular, folosită pentru desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a audiţilor muzicale. Alte exemple pot fi:Teatrul lui Dionyso, Atena şi Teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din Pergam şi Teatrul din Milet.

[1] Ca o simplă notă de subsol, şi portalurile bisericilor gotice erau pictate.

[2] Heroon-ul este un monument funerar dedicat comemorării şi cultului suveranului elenistic şi care a apărut sub influenţa.

orentală mai ales în regatele elenistice orientale. După unele opinii (M. Grabar în primul rând), acest tip de monument.

stă la baza unui tip particular de monument din perioada creştină timpurie, anume capelele destinate cultului martirilor.

[3] Cu sensul de dedicat participării cetăţenilor la activităţile publice, similar basilicii republicane romane.

[4] Cazul cel mai clar este, credem noi, cel al lui Thorvaldsen.

[5] Cea mai timpurie civilizatie europeana care a produs valoride un inalt nivel cultural artistic si social.

[6] Care aparține orasului grec Micene si al civilizatiei lui.

[7] Totalitatea comunităților evreiesti dispersate si stabilite în afara Palestinei ca urmare a distrugerii Ierusalimului.

[8] Kouros (sg.), kouroi (pl.), tânăr, tineri; koré (sg.), korai (pl.), tânără, tinere.

[9] Edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios (mozaic, budist etc.).

[10] Încăpere a unui templu grec, situată în fata sanctuarului si servind drept vestibul.

[11] Încăpere a unui templu antic, unde se află statuia divinității.

[12] Partea din spate a unui templu grecesc unde se păstrau obiectele de cult si tezaurul.

[13] Edificiu antic care are coloane numai pe fatada principală.

[14] Edificiu antic care avea portice degajate pe ambele laturi frontale

[15] Edificiu înconjurat pe toate părtile de o galerie cu coloane.

[16] Ornament în formă de spirală, folosit la decorarea capitelului unei coloane, a unei console etc. în stilul ionic.

[17] Ornament care imită frunza acestei plante, folosit la decorarea capitelului corintic sii compozit .

[18] (în mitologia greacă), divinitate supremă, „tatăl zeilor și al oamenilor”, Zeu al cerului, al ploii și al tunetului, apoi al dreptății și al ordinii sociale stabilite.

[19] EFES (EPHESOS), vechi oraș pe coasta Asiei Mici, la S de Izmir, azi în ruină. Întemeiat în sec. 11 î. Hr. de coloniștii greci (ionieni), E.a devenit unul dintre cele mai dezvoltate centre comerciale si religioase.

[20] Piata publica in Antichitate.

[21] (în Grecia antică) încăpere principală a casei de locuit, delimitată la intrare de două ziduri sau șiruri de coloane formând o verandă.

[22] Treaptă înaltă , asezata la baza unui edificiu. 2. Fiecare dintre treptele unui amfiteatru , stadion etc . pe care sunt asezate bancile.

CAPITOLUL IV

PROGRAMUL CONSTRUCTIV

In antichitate,grecii au realizat constructii tipice ce au fost adevarate exemple pentru civilizatia romana.

Agora[1] sau piaţa publică este cel mai vechi complex civic din antichitate. Aceasta era numită şi "zona urbană centrală", fiind centrul spiritual, juridic, politic şi comercial al comunităţii. Agora îndeplinea mai multe funcţii, astfel era considerată loc public pentru adunările cetăţenilor, loc sacru pentru desfăşurarea ritualulilor de cult, loc de depozitare şi schimb de mărfuri, dar şi loc de recreere şi plimbare. Această piaţă, avea diverse forme în funcţie de configuraţia terenului, dar obligatoriu avea temple portice(suită de coloane unite între ele prin antablamente sau arcade), casa sfatului, teatre, altare .i

. zona urbană centrală", fiind centrul spirit

Templul în plan dreptunghiular este alcătuit dintr-o singură cameră sau 3 camere, pronausul(sau vestibulul), naosul(cella), şi opistodomul(sau camera tezaurului). Camera statuii zeului numită cella se desprinde dintre vechiul megaron[2] micenian(sala centrală a palatului). În funcţie de numărul şi aşezarea coloanelor, templele se deosebesc putând fi: aptere(fără coloane pe laturile lungi, prostil(cu coloane în faţa templului, amfiprostil(coloane în faţă şi în spatele templului) şi periptere(înconjurate de jur împrejur de coloane.). Ca unitate de măsură pentru dimensiunea generală a templului, grecii au folosit dimensiunea omului necompându-se cu templele egiptene impunătoare şi misterioase. exemple de temple dorice: Templul zeiţei Demeter şi zeul Poseidon-Paestum(Italia), Templul lui Zeus-Olimpia, Panthenonul-Arcropole Atena; exemmple de temple ionice: Templul zeiţei Arthemis-Efes, Erechteion şi Templul zeiţei Nike Aptheros-Arcropole Atena.

Stadioanele sunt locuri publice ce folosesc la diverse activităţi sportive, concursuri, olimpiade. Ele sunt amplasate în pantă,vând la început forma dreptunghiular iar apoi cu coluturile rotunjite ca in zilele noastre.Exemple pot fi stadionul de la Delphi sau Olimpia.

CAPITOLUL V

SCULPTURA GRECIEI

În arta greacă, şi sculptura este reprezentativă având origini legate de obiceiul reprezentării chipului uman, acesta înfăţişând fie defuncţi pe stelele funerare, fie învingători în concursurile sau întrecerile sportive ori, reprezentând zeităţi divinizate decorând templele.

Statuara.Această categorie a sculpturii ne demonstrează experienţa acumulată de artişti de-a lungul vremii. Astfel, de remarcat este statuara de mari dimensiuni reprezentând oameni sau zeităţi cu o anatomie perfectă. Începând cu secolul al VI-lea î. Hr. pentru realizarea statuilor se foloseşte piatra. O influenţă a artei egiptene în sculptura greacă este prezenţa frontalismului,[4] adică statuile sunt parcă încremenite şi le lipseşte expresivitatea chipurilor.

Kouroi si Kore. Aceste statui sunt realizate în perioada arhaică şi reprezintă băieţi şi fete înfăţişaţi nud cu o arhitectură a corpului bine proporţionată şi dezvoltată, dar cu o atitudine încă încremenită în majoritatea cazurilor. Faţa este uşor expresivă prin schiţarea unui surâs, "surâsul arhaic". Băieţii sunt numiţi Kouroi iar fetele Korele. Fetele tinere sunt înfăţişate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veşminte bogate. Faţă de băieţi, reprezentarea fetelor se face în poziţii şi atitudini mult mai variate, punând în evidenţă ideea de mişcare. Mâinile sunt reprezentate depărtate de corp, mimând mişcarea braţelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau aranjarea părului. Pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia(buze, ochi, păr, bijuterii). Şi statuile reprezentând fete ca şi cele ce reprezintă băieţii au acelaşi surâs arhaic, dar expresiile chipurilor sunt mai variate, sugerând veselia, ironia etc.. Evoluţia sculpturii atinge apogeul, în perioada clasică, stabilindu-se canoanele de frumuseţe şi perfecţiune. Astfel în această perioadă, artistul are libertate necondiţionată în faţa regulilor rigide. De aceea apar mari personalităţi artistice şi mari şcoli de arte. Artistul pune în evidenţă diversificarea mişcăriilor şi ai expresiei feţei. Trupurile tinere sunt atletice şi viguroase, reprezentând idealuri morale ale societăţii conştiente de puterea ei.

Arta grecă, în general şi sculptura în particular exprimă emoţia colectivă, civilă şi religioasă a cetăţiilor greceşti preamarind omul. Punctul culminant al interesului pentru om este atins de Sofocle [5] ce spune că omul este "cea mai mare minune". Nu numai în sculptură ci şi în pictură, în dramaturgie, se aduc omagii omului.

Aproxiomenos,Lisip.Lisip din Siciona este contemporan cu Praxiteles, Alexandru cel Mare şi Scopas şi Policlet. El are un stil mai sever şi auster, preferând personaje reprezentând atleţi. Lisip aduce noul în sculptură prin alungirea proporţiilor şi realizarea canonului de 8 capete şi jumatate. Ca urmare, trupurile devin foarte zvelte, cu capete mici şi picioare subţiri, musculatură bine dezvoltată. Tot Lisip renunţă la vederea frontală, obligând privitorul să admire sculptura din mai multe unghiuri.

Una dintre operele sale este şi Apoxiomenos. Acesta reprezentând un atlet surprins într-un moment de relaxare după alergare curăţându-se de nisip. Lisippune în evidenţă oboseala atletului acumulată în timpul alergării lor, prin ploapele întredeschise, părul în dezordine şi poziţia relaxată a trupului.

Sculptura monumentală şi reliefurile decorative

Sculptura monumentală şi reliefurile decorative, fac parte din decoraţiunile arhitecturale astfel, sculptura monumentală se întâlneşte pe frontoanele templelor iar reliefurile decorative le găsim pe frize, metope, socruri de statui,stele funerare şi altare. Pentru realizarea acestora este necesară respectarea anumitor reguli. Prima regulă importantă se numeşte legea cadrului şi constă în adaptarea compoziţiei la forma şi dimensiunile cadrului. A doua regulă importantă pentru a realiza monumentul arhitectural trebuie să ţină seamă de realizarea unităţii compoziţionale, în aşa fel încât în ansamblu compoziţia să fie echilibrată. Temele alese reprezintă aspecte din legendele mitologice, în cazul templelor sau a altarelor, şi din viaţa defunctului în cazul stelelor funerare.

Frontonul templului zeiţei Arthemis

Frontonul templului zeiţei Arthemis din Corfu este realizat în perioada arhaică. În această perioadă, se punea o mare importanţă pe detaliu sacrificând ansamblul, iar unitatea compoziţională era greu de obţinut. În altă ordine de idei, sculptorul acordă o importanţă mai mare problemelor de mişcare personajele, fiind surprinse în poziţii şi atitudini mult mai diverse.

Decoraţiile Parthenonului

Reprezentând apogeul sculpturii clasice, decoraţiunile Parthenonului se numără printre cele mai importante realizări ale sculptorului Fidias. Acesta decorează cele două frontoane, metopele frizei dorice exterioare şi friza interioară din naos-ul templului. Frontoanele ne povestesc despre două episoade importante din viaţa zeiţei Athena cum ar fi naşterea zeiţei din capul lui Zeus realizată pe frontonul de est, şi cearta dintre Athena şi Poseidon pentru stăpânirea Atticii, întâlnită pe fontronul de vest. Statuile ce decorează timpanul templului sunt încadrate foarte bine în triunghiurile frontoanelor, astfel în centru se găsesc statuile cele mai înalte, realizând un as de simetrie, iar spre margini se întâlnesc personaje singulare sau în grup, care de luptă trase de cai, orientate în aşa fel încât să se integreze perfect în unghiurile laterale. Acţiunea personajelor legate între ele prin gesturi, poziţii, atitudini şi mişcări realizează unitatea ansamblului. Sculpturile lui Fidas sunt realizate astfel încât se observă trăsături dominante cum ar fi: firescul atitudinilor, corectitudinea mişcărilor şi poziţiilior, starea faldurilor veşmintelor care nu împiedică mişcarea personajelor, calmul, solemnitatea şi gravitatea figurilor. Metopele arhitecturale sunt decorate în relief înalt(altorelief), şi reprezintă aspecte din luptele centaurilor cu lapiţii,[6] ale zeilor cu giganţii sau ale grecilor cu amazoanelor. Metopele înfăţişând luptele dintre centauri şi lapiţi au fost cele mai bine păstrate până în zilele noastre. Fiecare metopă prezintă câte două personaje, Fidas înfăţişându-le realizând o varietate de mişcări şi atitudini având o bună corelare între acţiunile personajelor şi expresivitatea chipurilor lor. În interiorul cellei găsim o friză realizată în basorelif reprezentând „Procesiunea Panntheneelor” cu ocazia festivităţiilor de sărbătorire a întemeierii cetăţii Atena. Astfel putem admira cum zeiţei protectoare i se aduce în dar un văl imensnumit Peplos, ţesut special pentru ea de fecioarele ateniene numite ergastine. Înconjurând templul la partea superioară şi fiind înaltă de un metru, friza prezintă peste 400 de figuri de oameni şi 200 de animale. Procesiunea este cuprinsă în mai multe etape: cortegiul ergastinelor, purtătorii de ofrande[7], cortegiul animalelor de sacrificiu, cabalcada cavalerilor atenieni şi participarea tuturor zeilor din Olimp la sărbătoare. Fidas, realizează un ritm al desfăşurării acţiunilor prin succesiunea scenelor, la început mai alert prin pregătirile pentru serbare şi apoi mai lent şi solemn(şirul fecioarelor), pentru a urma un nou ritm alert prin agitaţia dată de participarea zeilor la serbare. Trupurile de oameni şi animale de pe friză sunt realizate în dimensiuni corecte cu o expresivitate a chipurilor în corelaţie cu acţiunea realizată, având o paletă largă de gesturi, atitudini şi mişcări naturale bine diferenţiate.

Reliefurile decorative de Mausoleul din Halicarnas Un alt sculptor grec pe numeScopas, realizează în secolul al IV-lea î.Hr. reliefurile decorative de la Mausoleul din Halicarnas. Acestea înfăţişează aspecte din lupta grecilor cu amazoanele. Sculptorul realizează sculpturile având o viziune schimbată faţă de până acum punând accent pe dinamismul şi expresivitatea chipurilor. El aşează personajele în mai multe grupuri unitare, pe axe oblice şi diagonale, pentru a sugera încleştarea luptelor şi violenţa mişcărilor. Pe feţele personajelor se citeşte tensiunea înfruntărilor şi stărilor emoţionale, deasemenea atitudinile, gesturile acestora transmit pasiunea luptelor.

Templul lui Zeus

Templul lui Zeus, un simbol al cetăţilor elene, a fost construit în Olimpia, în perioada clasică, după un plan în acord perfect cu peisajul din jur. Cele două frontoane ale acestuia, sunt decorate în ronde-bosse iar metopele frizei dorice sunt decorate cu bazoreliefuri. Din punct de vedere compoziţional şi stilistic, sculpturile frontoanelor şi metopelor formează un tot unitar. Realizarea acestora constituie un moment important pentru a defini trăsături ca: încadrarea compoziţiilor în triunghiul frontoanelor sau dreptunghiul metopelor cu respectarea legii cadrului, tratarea sculpturilor în planuri mari eliminând detaliile şi reliefând volumele cu ajutorului jocului de umbră şi lumină, exprimarea mişcării prin gesturi şi poziţii variate sau jocul faldurilor, realizarea de chipuri sobre fără expresivitate. Frontoanele prezintă aspecte din legendele mitologice, „Cucerirea Peloponezului”(Frontonul de est), „Luptele centaurilor cu lapiţii”(Frontonul de vest) şi „Muncile lui Hercule”.

CAPITOLUL VI

CERAMICA SI PICTURA

Un alt domeniu important al artei greceşti, este şi secţiunea „ceramică şi pictură”

Ceramica fiind specifică artei grecesti se regăseşte în viaţa de zi cu zi. Grecii fiind foarte buni meşteşugari realizau obiecte de ceramică în număr foarte mare, de bună calitate dar şi ieftine determinând înflorirea negoţului. Ceramica era folosită în gospodărie dar, oricare ar fi fost destinaţia ei aceasta era întotdeauna pictată. Datorită faptului că picturile monumentale realizate de greci nu s-au păstrat până în prezent, ceramica pictată constituie singura dovadă a picturii greceşti prezentând asemănări de tehnică şi tematică cu pictura. Atelierele de pictură şi ceramică erau foarte numeroase iar vasele erau decorate de pictori renumiţi. Întâlnim diverse forme de vase cu destinaţii multiple fiind folositoare în gospodărie(Phitos, Hidra, Crater, Riton, Cupeetc.). Compoziţile pictate pe vase sunt realizate într-o unitate organică făcând legătura între forma vaselor şi decor. În perioadele de început ale ceramicii, decorul pictat era realizat în registre suprapuse pe anumite zone sau întreaga suprafaţă a vasului şi reprezentau motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu personaje inspirate din mitologie. Mai târziu, decorul pictat devine exclusiv figurativ, realizându-se pe toată suprafaţa vasului iar subiectele vor fi luate din legende sau din viaţa de zi cu zi uneori fiind însoţite de texte explicative. În funcţie de perioada în care sunt realizate vasele au anumite caracteristici astfel, în perioada arhaică acestea sunt pictate cu figuri negre pe fond roşu sau invers, în perioada clasică întâlnim cele două stiluri, sever şi liber iar în perioada elenistică se practică stilul înflorat. Exemple pot fi:„Vasele Dypilon”, „Vasul François”, „Amfora lui Exekias”, „Craterul de la Luvru”, „Craterul din Orvieto” etc.

Ceramica oferă o legătură cu trecutul de o importanţă uriaşă, datorită durabilităţii produselor acestui meşteşug şi ariei sale largi de răspândire. Amforele[8] decorative, bolurile, pocalele şi chiupurile pentru ulei sunt cele mai bine păstrate modalităţi de expunere a picturii greceşti din epoca antichităţii. Pe de altă parte, distribuţia fragmentelor de vase descoperite în urma săpăturilor arheologice oferă dovezi clare asupra rutelor comerciale din antichitate.

Pictatul produselor din ceramică a început să se contureze în perioada geometrică dintre secolele VIII. şi IX. î.e.n. Principalele modele greceşti caracteristice, design-ul abstract şi siluetele suple se bucurau de multă popularitate. Şi mai popular avea să devină stilul corintic din secolele V. şi VI. î.e.n. Siluetele geometrice, de culoare neagră, aveau să fie înlocuite de scene pline de viaţă, cu oameni, animale şi decoraţiuni florale, inspirate probabil din arta Orientului Mijlociu.

Produsele de ceramică în stil corintic au fost în cele din urmă înlăturate din poziţia lor de mare popularitate de către lucrările în stilul siluetelor negre ateniene (şi ulterior de cel al siluetelor roşii), realizate în aceeaşi perioadă. Design-urile decorative au fost înlocuite de scene din viaţa de zi cu zi sau inspirate din mitologie, cu detalii fin incizate, care confereau imaginilor profunzime şi realism.

Pictura monumentală nefiind cunoscută decât din descrieri şi copiile romane mai ales cele de la Pompei şi Herculanum sau prin intermediul ceramicii pictate, era folosită pentru decorarea caselor şi mai târziu a palatelor elenistice. Tehnica de lucru folosită este similară cu cea a frescei sau a encausticii aceasta însemnând realizarea picturilor cu pigmenţi de culoare ce sunt amestecaţi cu ceară, aceasta conferind culorilor calităţi speciale cum ar fi transluciditatea şi luminiozitatea. Exemple pot fi: „Lupta lui Alexandru cel Mare cu Darius”(mozaic, copie romană). Pe lângă pictură întâlnim şi mozaicul fiind preferat pentru strălucirea culorilor. Subiectele sunt inspirate din legende mitologice sau din viaţa coditiană iar compoziţile sunt ample cu multe personaje, încadrate în peisaje sau interioare cu detalii realiste sugerând profunzimea prin plasarea personajelor în planuri diferite. Pictori renumiţi se pot considera: Polignot [9],Exekias, şi Apelles

Studiul picturii greceşti din această perioadă este realizat în baza vestigiilor picturale de pe ceramică. O primă clasificare a ceramicii greceşti este realizată de Eduard Gerhard (1831) în lucrarea Raporto volcente. În baza studiilor sale şi a altora de la sfârşitul sec. XIX şi până la jumătatea sec. XX, în privinţa cronologiei ceramicii greceşti, datorate picturii, s-a ajuns la următoarea clasificare generală a stilurilor:geometric,orientalizat si figurilor negre si rosii.

În ansamblu, aceste stiluri corespund diferitelor etape ale evoluţiei decorului pictural de pe ceramică. Stilul geometric de pe vasele aşa-numite dipylonice (după locul descoperirii lor de lângă poarta principală, Dipylon, din Atena) este propriu arhaicului timpuriu. Picturile stilului geometric erau realizate în negru, pe culoarea naturală a lutului ars şi înfăţişau, pe lângă decoraţia în

Benzi, meandre, rozete, cruciulite. şi reprezentări figurative, îndeosebi scene de înmormântare, expunând mortul şi amplele convoaie funebre. Acestea erau pictate pe vase funerare mari, impresionante cratere şi amfore care urmau a fi îngropate odată cu defunctul. În aceste picturi, figurile antropomorfe erau înfăţişate astfel ca unele părţi ale corpului uman – capul şi picioarele – să fie redate din profil, în timp ce alte părţi, îndeosebi torsul, să fie redus la un triunghi şi să apară frontal. S-ar putea conchide că în pictura stilului geometric se ajunge la o geometrizare exagerată nu numai a ornamentului ci şi a figurii umane. În această atitudine a figurii umane din pictura ceramicii stilului geometric, Julius Lange recunoaşte că fiind modul cel mai tipic de reprezentare pentru fiecare artă primitivă. Prin gestul mâinilor, creatorii au imprimat acestor personaje mişcarea, astfel ca figura apare aici conform principiilor stilului care sugerează mişcarea. După savantul polonez Kazimir Michalowski, această regulă reprezintă un criteriu fundamental de recunoaştere a artei plastice minore greceşti din perioada arhaică timpurie. În arhaicul matur, ca urmare a colonizării greceşti şi a contactului grecilor cu civilizaţiile Orientului, în pictura ceramicii pătrund elemente de ornament proprii Orientului, astfel încât vechile motive geometrice, inclusiv cele figurative geometrizate, sunt înlocuite cu cele ale noului stil orientalizant. În aceste motive orientalizante de ornament se poate distinge o imitare a modelelor de pe covoarele orientale. Astfel, şirurile de păsări printre rozete amintesc de motivele întâlnite adesea pe covoarele orientale.

Grecii au lucrat şi „mozaic” - un gen de pictură care constă în fixarea unor bucăţi de piatră sau sticlă foarte mici, de diferite culori, într-o pasta specială care se întăreşte. Ei nu au aplicat mozaicuri pe pereţi, ci numai pe pardoseală (mozaic[10]pareimentar). De aceea, nu au reprezentat în mozaic decât prea puţine portrete, mai mult plante şi animale foarte stilizate sau elemente decorative geometrice, dar şi unele scene din viaţa socială, mai ales în epoca târzie elenistica.

Arta greacă veche exprima cele mai înalte sentimente, cele mai nobile năzuinţe ale cetăţeanului grec din antichitate. Operele clasice sunt de mare valuare şi sunt renumite în lumea întreagă; ele au dat idealul perfecţiunii artei europene din primul ev mediu şi de la Renaştere încoace.

BIBLIOGRAFIE

J. Boardman, Grecii de peste mari, Ed. Meridiane, Bucuresti 1993

Fr. Chamoux, Grecia clasica, Ed. Meridiane, Bucuresti 1985

Fr. Chamoux, Civilizatia elenistica, Ed. Meridiane, Bucuresti 1985

Popescu Mircea (coordonator), Dictionar de arta, Bucuresti 1985

Fernand Braudel, Gramatica civilizatiilor, Bucuresti, 1994

Gilbert Luigi, Arhitectura in Europa: din Evul Mediu pana in secolul XX, Iasi, Institutul eEuropean 2000

http://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_Antic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Arta_%C3%AEn_Grecia_antic%C4%83

Blog pentru profesori si elevi

duminică, 15 ianuarie 2017

George Enescu

Arta Greceasca

Grinda are două trepte: arhitravă si friză.